ZAHARIA STANCU
Stalinist sau nu, intelectual de stânga fără îndoială într-o lume ilustrată de tineri promiţători, fascinaţi de Nae Ionescu, dar mai degrabă de tineri dezorientaţi, ezitanţi, acomodanţi, dornici să beneficieze de marile şanse ale unei Românii noi, încă nesigură într-o Europă nouă, şi ea nesigură, Zaharia Stancu face figură de lup tânăr, cu un profil deja conturat printr-o gazetărie cu nerv şi cu idei. Volumul său de versuri Poeme simple din 1927 câştigase premiul de poezie, fusese inclus în prestigioasa Antologie a poeţilor tineri a lui Pillat, avea neîndoielnic un nume şi o reputaţie. Era cel mai prestigios scriitor dintre cei care au menţinut o prezenţă publicistică de stânga în anii treizeci la ziarul Lumea românească şi la revistele Azi şi Bluze albastre. Nefiind amestecat în activităţi propriu-zis politice, controlate atunci de un partid comunist afiliat Internaţionalei a III-a, ambele conduse de la Moscova, Stancu n-a avut o activitate care să-i atragă neplăceri majore, arestări, detenţii împreună cu ilegaliştii partidului etc. Era deci un veritabil om de stânga, care şi-a păstrat o anumită independenţă pe care a putut să şi-o valorifice după război cu atât mai bine. „Suspect” era mereu, ca filoenglez – cum se laudă undeva – sau ca filosovietic, dar niciodată amestecat, după cât se pare, în probleme de spionaj sau de siguranţă naţională (s-a spus şi despre el că ar fi avut unele relaţii cu Siguranţa, dar nu s-au adus niciodată probe. Era firesc să fie deci, aşa cum şi el găseşte, luat pe sus şi trimis într-un lagăr care aduna pe toţi suspecţii din ţară din momentul intrării în război, fie că era vorba de contrabandişti, de hoţi de buzunare, de spuitori de bancuri sau defetişti (doar pe toate zidurile se răsfăţa afişul cu avertismentul: „Cine gură mare are, cinci ani va tăia la sare!”), de speculanţi, de traficanţi de valută, de adversari ai vreunui ministru, fie de adversari politici sau de gazetari incomozi, ca el. A fost şi el ridicat, ca atâţia alţii, şi dus la Târgu-Jiu, la „pension” cum i se spunea, unde fuseseră încarceraţi şi comunişti ca Ion Gheorghe Maurer sau Gheorghiu-Dej, care vor „evada” de aici în 1944 ca să organizeze, cu celelalte forţe politice, arestarea lui Antonescu şi mai ales cucerirea unei puteri pentru care ştiau că pot conta pe armatele singurului aliat antinazist aflat în apropiere.
Interesul cărţii pentru cititorul de mai târziu trebuie căutat, cel puţin la început, în această poziţie de veritabil gazetar şi intelectual de stânga, care i-a permis o evoluţie independentă în aceste împrejurări şi o abordare decontractată, lucidă şi justificată în mare măsură, a problemelor timpului. Însă nu numai a problemelor politice imediate, ci şi a celor morale, a marilor întrebări care se legau, la un sfert de veac de la marea unire, de întrebarea tragică din cugetul tuturor: ce aţi făcut cu această şansă unică, cum aţi utilizat puterea, resursele, ocaziile nesperate pe care le-a generat ea? Cartea sa aşa şi începe, cu o trecere în revistă destul de superficială dar echilibrată şi ţintind, dacă nu esenţialul, măcar cele mai vizibile dintre atitudinile care au generat dezastrul: nu doar dezastrul războiului, ci dezastrul unui sistem politic, a unui sistem public mai degrabă, care începuse de fapt în primele momente ale unui succes gestionat cu inconştienţă, cu superficialitate, cu rea credinţă. Începutul cărţii, care putea fi într-adevăr primul capitol al unui roman despre viaţa în Bucureşti în timpul celui de al doilea război mondial, conturează cu mijloace aparent superficiale atmosfera apăsătoare de ameninţare şi în acelaşi timp de demisie, de strălucitoare şi ieftină distracţie, în care cetatea ameninţată de ciumă îşi îneacă frica în luxurie şi abuzuri, ca în Boccaccio: „Odesa căzuse, trupele pătrunseseră în Crimeea şi altele se adânciseră în stepă... Se vorbea acum nu numai despre morţi şi răniţi, dar şi despre degeraţi. Oamenii încercau o uşoară dezamăgire, dar păstrau totuşi încrederea că în primăvară, sau cel mai târziu în vară, războiul se va sfârşi. Între timp se făceau afaceri, se câştigau bani, restaurantele erau pline, iar la teatre – chiar pe gerul cel mai cumplit – lumea făcea coadă. O singură părere de rău se abătuse în inimile tineretului bucureştean: mareşalul interzisese dansul în localurile publice. Noroc însă că nu interzisese şi beţia. Chefurile se ţineau lanţ” etc. (p.28).
Reversul acestui delir se poate vedea la ţară, unde Stancu găseşte familiile celor trimişi în război şi le descrie cu economie de mijloace, mai elocventă decât adjectivele: „Satul e plin de văduve. Una dintre ele are patru copii şi locuiesc într-o casă compusă dintr-o singură cameră. Când plouă, tavanul le cade pe cap. Se apără prin colţuri, unde îşi adună copiii lângă ea, ca o cloşcă puii, şi-şi pun pe umeri o rogojină. După ce trece ploaia, culege nori din uliţi si-şi lipeşte iar tavanul. Mănâncă ciorbă de ştir, de ştevie...” (p.31). Dramele oamenilor nu exclud un umor aspru, tăios, şi lumea ţăranilor lui Stancu şi a altor prozatori de câmpie începe să se contureze altfel, anunţând o descendenţă cu care ne vom mai întâlni. Între ei găsim colţoşi, pe care nenorocirea i-a eliberat de frică, cum este invalidul din satul vecin, rămas fără picioarele degerate, pe care autorul îl întâlneşte la cârciumă. „Cere o ţuică şi glumeşte: Cu mine, domnule, statul a avut cheltuială mai puţină. Mi-a dat numai haină. – Dă-mi, domle majur, şi pantalonii, i-am cerut eu. – Da’ ce-ţi trebuie, mă, pantaloni, dacă n-ai picioare? – Să-i ţiu şi eu, aşa, atârnaţi de uşă, să mă uit seara la ei,când m-oi tolăni pe rogojină şi să mă gândesc la timpul când aveam picioare”. Şi autorul, prozator el însuşi din aceeaşi stirpe colţoasă, este fermecat de personalitatea invalidului, capabil de ironie subţire în nenorocirea lui, care continuă: „Nu m-am mai întins la vorbă. Gradul e grad, disciplina disciplină. Când vorbeşte despre armată, despre grad, despre disciplină, are un fel al lui de a nuanţa cuvintele care-i face pe ascultători să râdă”. Dar pentru că este vorba de un volum de amintiri, de mărturii mai bine zis, el trebuie să tragă şi concluzia, valabilă în timp şi cu caracter profetic: „Omului fără picioare nu-i mai e frică de nimeni. Când primeşte pensia, o bea şi înjură pe toată lumea, ce să-i mai facă lui Curtea Marţială?”(p.32-33).
De fapt, acesta este şi adevăratul roman – în nuce – care e anunţat pe copertă, schiţa romanului propriei sale vieţi, aventuroasă sub mai mult de o latură, începând chiar cu naşterea sa pe pământul pe care îl muncise tatăl său şi, probabil tatăl tatălui său, ţărani săraci din Teleorman. Cu darul de povestitor pe care i-l împrumută probabil chiar fiul, care relatează vorbele tatălui, el îi spune cum l-a născut maică-sa, plecată cu soţul la cules de porumb: „până să ajungem la câmp, maică-ta a tras un pui de somn. – Ei, scoală, i-am zis, am ajuns. Să tot mai fi fost două-trei ceasuri până la ziuă. Câmpul tot luminat, că era lună plină. Cerul de toamnă, ca sticla, lumina şi el. Porumbul, umed şi brumat, tocmai bun de cules. Ne apucăm noi şi culegem. Când se lumina de ziuă, maică-ta îngenunche pe brazdă. – Dar ce-ai tu, măi femeie, o întreb. – Mi se pare că mi-a venit ceasul. Parcă-mi sfâşie cineva cu ghiarele pântecul pe dinăuntru. Avea glasul pierdut, ca şi cum ar fi grăit de pe altă lume. – Scoală-te şi hai la car. – Nu pot. Dacă nu putea, nu putea şi pace. Am luat-o în braţe şi am dus-o la car. Ce mă fac? îmi spuneam. Îmi moare nevasta aici. Câmpul pustiu. Nu se auzea ţipenie de om prin apropiere. Am întins aşternutul pe pământ. Boii legaţi de proţap mâncau coceni. A gemut maică-ta. A ţipat. Pe urmă a leşinat. Acum o să mă fac şi moaşă, mi-am zis. Ţi-am tăiat buricul cu secerea...” (p.137).
Frumuseţea copilăriei sale, de o sărăcie lucie, nutreşte amintiri care explică cititorului caracterul său aspru şi nesupus, ca şi lumea satului în care creşte liber, bărbat frumos cum fusese mama sa şi puternic cum fusese tatăl:„Mă văd într-o casă de ţară, săracă, al şaptele copil la rând din nouă, ghemuit pe vine în jurul mesei rotunde pe care nu se afla mare lucru. Mama, blondă, înaltă, cu mijlocul subţire deşi suportase atâtea sarcini, cu ochii foarte albaştri şi cu părul castaniu, lung până mai jos de şolduri. Nu-mi aduceam aminte s-o fi văzut prea des zâmbind şi nici mângâindu-ne: Mamă, mi-e foame! – Du-te şi te joacă. O să mănânci diseară”. Şi tatăl: „Pe tata nu-l vedeam decât seara. Câteodată nici atunci. Pleca la câmp înainte de a se lumina de ziuă şi de multe ori se întorcea târziu, după ce noi, copiii, adormeam... E un om care se apropie de optzeci de ani şi acum pare scund. Când eram copil, era înalt, voinic şi vânjos. Tare, putea să spargă pietrele în mâni” (p.136).Copiii se bucurau când tatăl îi lua la câmp, într-o lume mirifică: „Ale noastre toate drumurile, ale noastre zările, al nostru cerul. Florile de pe răzoare şi prepeliţele, tot ale noastre erau.”
Copilul se face mare, are şapte ani şi vrea să meargă la şcoală: „Tată, am şapte ani. Mă duc la şcoală. – Du-te, ce treabă ai. Mă duc la şcoală. Clasa uriaşă. Aşa mi se părea atunci, uriaşă. Cincizeci, şasezeci de copii, desculţi ca şi mine, rupţi, cu mâinile zgâriate de muncă, de joacă, fete şi băieţi”. Învăţătorul le cere să aducă un leu şi zece bani pentru abecedar, tăbliţă şi condeie, pe care tatăl nu avea de unde să i-i dea. „Aproape de Crăciun, dascălul care-l cunoştea pe tata, l-a întâlnit pe uliţă şi i-a spus: „Nu i-ai dat băiatului bani de cărţi. – Nu i-am dat, domnule, că n-am. – Bine, o să-i dau eu o carte şi-o tăbliţă”. După câţiva ani, când termină şcoala din sat, „trei dascăli mă examinează. Răspund. Dascălii, la urmă: – Te duci la oraş, la şcoală? – Nu mă duc! – Păcat”. A venit totuşi în Capitală şi a început să lucreze la o fabrică de săpun, face liceul „târziu şi pe apucate”, dar peste aceşti ani trece repede: „Universitatea. Trec anii. Public versuri, proză. Intru în presă. Cred că voi contribui cu scrisul meu la instaurarea dreptăţii, a cinstii, a traiului mai bun pentru ţărani, pentru muncitori. Duc campanii împotriva piraţilor politici. Trec anii” etc. (p.140). La sfârşitul acestei zile de rememorări scrie poemul Buna Vestire, care va fi republicat în volumul Anii de fum: „S-a deschis ochiul galben al lunii...” Se va putea discuta cândva dacă nu acum şi aici, în paginile răzleţe din aşa-zisul roman Zile de lagăr se află punctul de plecare pentru Desculţ, despre care mai târziu Stancu va spune de mai multe ori că l-a purtat în minte mulţi ani înainte de a-l scrie (de pildă în interviul cu V.Râpeanu din România literară apărut în chiar anul morţii sale, în 1974). Este însă evident că acum, în această proză cu caracter divers memorialistic, el rupe cu încercările anterioare, pe drept repudiate, din micile sale romane urbane şi erotice, Taifunul şi Oameni cu joben: întrezărise filonul adevăratului său roman, crâncen şi exagerat, cum erau şi vremurile în care îl va scrie, dar îl văzuse, încă neclar, în şirul de imagini dramatice din copilărie pe care războiul abia terminat le readusese în memorie.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
