GEO BOGZA
Arestat pe neaşteptate şi instruit de un anchetator care îşi propusese să-l terorizeze („avea şi el un băiat de vârsta mea dar, dacă l-ar prinde făcând poezii cum erau cele din Poemul invectivă, nu ar ezita să îl strângă imediat de gât”), tânărul nonconformist transmite peste ani o amintire aproape agreabilă a acestei prime întâlniri cu justiţia în calitate de acuzat: „Închisoarea a constituit o experienţă special de interesantă pentru mine, prin varietatea tipurilor umane, particularităţile limbajului folosit acolo şi prin alte multe aspecte, toate inedite. Stăteam împreună cu alţi zece infractori de drept comun, într-o celulă căreia i se spunea <<Privinţa mică >>. Personajul cel mai pitoresc al acestei adunături era un anume Buzatu, care se ocupa cu comerţul în închisoare – nu era comerţ la negru, ci mai degrabă la alb, după cât era de ieftină marfa! El vindea în primul rând tot felul de obiecte de îmbrăcăminte achiziţionate de la cei abia veniţi şi repede răzbiţi de foame, care le dădeau pe nimic, ca să-şi poată face rost de ceva hrană în plus. Avea o voce foarte puternică şi groasă, care se auzea mai tot timpul: <<Măi, care cumperi?...>> etc.” Şi Bogza nu-şi refuză plăcerea de a cumpăra de la Buzatu un ţigaret de chihlimbar care s-a bucurat de mare succes printre ceilalţi deţinuţi pentru că, „dacă îl puneai la ochi, privirea îţi răzbătea într-un peisaj feeric, unde o femeie goală, subţire şi pieptănată cu breton, stătea rezemată de nişte stânci, păzită de un câine superb, un ogar. Ţigaretul a început să facă ocolul camerei...” (p.208).
A doua detenţie, de numai câteva zile, în aceeaşi celebră închisoare Văcăreşti, are însă meritul de a fi inspirat o serie de reportaje despre viaţa din închisoare, pe care victima le publică în ziarul Tempo, la care lucra pe atunci ca reporter, la scurt timp după eliberarea produsă în urma intervenţiei regelui Carol al II-lea. În mod oarecum neaşteptat, autorul este destul de vag asupra acestui subiect în puţinele ocazii în care vorbeşte despre acest episod al tinereţii sale. În memoriile amintite mai sus, el pomeneşte întemniţarea sa de mai multe ori, cu referire la intervenţia eliberatoare a lui Carol al II-lea, şi o dată detaliază puţin şi atmosfera din prevenţia închisorii, desigur mai permisivă decât ar fi fost detenţia de după o condamnare care se pare că nu s-a mai produs. Cu excepţia unor mici detalii neplăcute, precum mâncarea de care nu s-a atins pentru că-şi putea procura alta, mai convenabilă, cu bani, şi cu aceea a terorii ploşniţelor, detenţia pare tot atât de suportabilă: „Am fost închis la Văcăreşti de două ori: prima dată în 1934, a doua oară în 1937 – tot pentru Poemul invectivă. Între zidurile închisorii, deţinuţii se bucurau de oarecare libertate. Teroarea era absolut necunoscută – de aceea nici nu ne uram între noi; dimpotrivă. Şi totuşi, o teroare exista: aceea a ploşniţelor care colcăiau cu miile. În <<Privinţa mică>>, viaţa nu era lipsită de haz şi de pitoresc. Dacă dispuneai de ceva bani, oricât de puţini, situaţia devenea chiar suportabilă, pentru că îţi puteai face rost de mâncare – foamea ne chinuia cumplit. E adevărat, ne dădeau trei mese pe zi, dar nu aş putea spune în ce constau ele: ţin minte doar imaginea unui cazan cu zeamă neagră, murdară, care avea o singură calitate – era fierbinte. Pe de altă parte, nu eram complet rupţi de lumea liberă: primeam pachete, scrisori şi vizite la vorbitor. Perahim a venit de câteva ori să mă vadă: mi-a adus ciocolată, îmi amintesc bine” (op.cit., p.211).
Nu este inutil să observăm aceste înlesniri de care se bucurau deţinuţii în perioada respectivă, simple drepturi individuale conferite celor care nu primiseră sancţiuni mai aspre datorită unui comportament violent; ele sunt rememorate cu nostalgie de cei care au avut neşansa de a cunoaşte procedurile în timpuri diferite. Belu Silber, activist comunist şi probabil spion în favoarea Internaţionalei comuniste – deci a Moscovei – este şi el închis la Văcăreşti în 1931. Peste douăzeci de ani revine în puşcărie trimis tocmai de cei pentru al căror succes politic militase în tinereţe, ajunşi acum la putere, şi poate face comparaţia între cele două epoci şi cele două condiţii de puşcăriaş. „În timpul zilei – spune el despre detenţia din 1931 – deţinuţii se puteau preumbla liberi” Şi astfel îşi puteau face mici servicii, precum a da unui coleg o ţigară. Peste douăzeci de ani reuşeşte acelaşi lucru datorită doar şansei de a fi găsit o sârmă, pentru că deţinuţii nu se mai puteau vedea şi întâlni: „Am înfipt cum am putut o ţigară într-o sârmă – fapt de neînchipuit într-o închisoare a constructorilor socialismului – şi i-am întins-o”.
Partea mai interesantă a acestor amintiri este că victima nu incriminează o vendetă personală, o adversitate individuală, ci o instituţie: „Am fost închis la plângerea Academiei Române, cu zarvă în presă. Atunci a izbucnit un mare scandal liberal, în care s-au găsit implicaţi Academia, Brătescu-Voineşti, regele Carol al II-lea şi alte personalităţi”. În primul dintre reportajele publicate în 1937, imediat după eliberarea din detenţia preventivă, Geo Bogza dă o dimensiune suprarealistă acestei acţiuni într-adevăr neobişnuite a Academiei Române prin maniera de a o prezenta unui camarad de puşcărie, un criminal autentic cu care a stat câteva ceasuri în aceeaşi încăpere, în aşteptarea înfăţişării înaintea judecătorului. E un pasaj mai amplu, dar merită să fie citat, fie şi numai pentru ironia sorţii care a făcut din Bogza, ziarist şi reporter cu studii de marină comercială, un tovarăş de drum al noului regim democrat-popular şi un academician al Academiei Republicii Populare Române, deputat în Marea Adunare Naţională, reprezentant al ţării la diverse congrese mondiale ş.a.m.d. În acea încăpere, tânărul poet suprarealist l-a cunoscut pe „Berilă, unul din cei mai fioroşi asasini din câţi au cunoscut ţara noastră, individul care la Galaţi a măcelărit într-o singură noapte şase oameni”. Intrat în vorbă cu reporterul, care în mod evident nu făcea parte dintre obişnuiţii puşcăriei, Berilă, „plimbându-şi privirile pe pardesiul meu nou, mă întreabă cu oarecare dispreţ: „Dar tu pentru ce eşti aici, mă?” De aici începe dialogul suprarealist:
- Pentru o femeie, mă Berilă.
- Hă, hă, grohăie Berilă. Aşa şi pe dincolo de femeie. Ce i-ai făcut, mă?
- Am ultragiat-o.
- Cu cuţitul?
- Cam aşa ceva
- Câte lovituri i-ai dat, mă?
- Două sute cincizeci.
- Câte mă?
- Două sute cincizeci”
- Mă, asta-i crimă pasională. Zurliu eşti, mă, se minunează Berilă. A murit femeia?
- Nu, e la spital.
- Era frumoasă?
- Aşa şi aşa.
- Cum o chema, mă?
- Academia.
- A-ca-de-mia? silabiseşte Berilă. Mă, ce nume şi la ea... Avea gologani?
- Are moşii.
- Mă, fir-ar să fie! Păi atunci?
- De, mă Berilă. Era cam bătrână.
- Aha, înţeleg. Şi te-ai legat de una mai tânără.
- Aşa zice ea.
- Şi p-asta cum o cheamă, mă?
- Pornografia.
- Ei, pă dracu! Por-no-gra-fia? Dar zurliu mai eşti, mă! Unde le găsişi mă, cu numele astea? Nişte grecoaice, se vede, de pe la Brăila.
- Cam aşa, mă Berilă.
- Să nu te încurci cu grecoaice că-s certăreţe a dracului. Am păţit-o şi eu odată cu una, Polixenia. Dar las că ai ale tale! Academia şi Pornografia. Zurliu eşti, mă! Şi mai ziceai de mine! face Berilă, cu glas gros de urs mormăitor.
Ambianţa rămâne într-un spaţiu suprarealist pentru că gardienii care îi preiau pe deţinuţi ca să-i ducă înapoi, la Văcăreşti, par şi ei interesaţi de literatură. Primii doi, care au silabisit pe mandatul de arestare „câteva pasagii din cartea incriminată pe care magistratul instructor le-a crezut mai caracteristice”, îl privesc cu simpatie, iar unul dintre ei, un băiat tânăr cu părul blond, chiar îi adresează cuvinte de încurajare şi de solidaritate „Bravo, domnule. Aşa e. Ce vor să spună boierii? Parcă nu e aşa? Şi când sunt pornit spre dubă, nu uită să strige încă o dată din urmă: La revedere. Succes!” În schimb, gardianul care îl preia la Văcăreşti, e un conservator, cititor şi el de gazete; el ştie de un Geo Bogza care a fost corespondent special în Spania şi de aceea are dubii: „Spune drept, dumneata eşti veritabilul Geo Bogza?”
Ce voia să spună şeful gărzii care-l preia pe Bogza cu vorbele lui de încurajare? Din propriile mărturii în cartea intitulată cu modestie relativă Eu sunt ţinta, reiese că motivul pentru care i s-a intentat proces pentru pornografie, şi în 1934, şi în 1937, este textul volumului de versuri Poemul invectivă: „Ce acuzaţie vi se adusese? - În volumul Poemul invectivă erau poezii care puteau fi învinuite că sunt atentate la bunele moravuri” (p.19), „După publicarea Poemului invectivă, cu toate consecinţele care au urmat” (p.196), „Am fost închis la Văcăreşti de două ori: prima dată în 1934, a doua oară în 1937 – tot pentru Poemul invectivă” (p.211) etc. O dată sunt invocate drept cauză a proceselor ambele volume de la începutul activităţii sale: „închisoare – unde ajunsesem din pricina scrierilor mele Jurnal de sex şi Poemul invectivă” (p.239). Ce vrea deci să spună tânărul sergent din reportajul apărut în Tempo cu vorbele: „Bravo, domnule. Aşa e. Ce vor să spună boierii? Parcă nu e aşa?” Mister suprarealist...
Scenele relatate în reportajul de la Văcăreşti nu sunt lipsite de un umor autentic, generat de o perspectivă caracteristică artei suprarealiste: absurdul unei alte logici, care produce efecte neaşteptate într-un context de normalitate. În acest fel, orice incongruenţă, orice împerechere între obiecte nepotrivite, tratată cu seriozitate calmă, orice comportament aberant asumat cu seriozitate şi chiar cu morgă, devine ilariant fie şi numai prin consecinţa unei simple mecanici a deraierii. Lecţia lui Urmuz este modelul acestei deviaţii parodice şi reportajele lui Bogza din închisoare profită din plin, jucând cu abilitate şi talent pe muchea de cuţit între presimţirea unor drame posibile şi expoziţia unor situaţii ridicole. O arată nu numai răzbunarea victimei împotriva atacului pervers al „Academiei”, simplă echivalare simbolică având la bază tot o parodie, ci şi portretele pe care le face unor puşcăriaşi sau tablourile de gen ale unei lumi practic necunoscute cititorului de atunci, dar plină de o savoare apartecum este de pildă atmosfera caragialescă din beciul de la subsol, cu o ferestruică zăbrelită spre stradă în care sunt îngrămădiţi deţinuţii, la tribunal, aşteptându-şi rândul: „Trece o trăsură la pas. <<Liber, birjar?>> întreabă unul din deţinuţi, cu glas rutinat. Şi toată camera râde”.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
