Mircea Anghelescu este profesor emerit al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti. A fost paleograf la Secţia de manuscrise a actualei Biblioteci Naţionale, cercetător ştiinţific principal şi director adjunct (1990-1994) al Institutului de istorie şi teorie literară „G.Călinescu” al Academiei Române, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române (1994-2003) şi preşedinte al Asociaţiei de literatură generală şi comparată din România (2009-2011). A publicat 15 volume de istorie literară şi mai multe ediţii din opera lui D.Caracostea, N.Filimon, M.Gaster, D.Golescu, I.Heliade Rădulescu, D.Ralet, Radu Rosetti ş.a. A primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţii critice (1983) şi premiul B.P.Hasdeu al Academiei Române pentru istorie literară (1986).
Explozia memorialisticii foştilor deţinuţi din puşcăriile comuniste, după 1990, a însemnat o surpriză pentru public şi a produs entuziasm în rândul cititorilor, precum şi o preocupare susţinută pentru studiul acestui nou capitol al literaturii noastre. Nu s-a produs însă un interes asemănătorşi pentru prezenţa închisorii în literatura şi în publicistica epocii anterioare, deşi au scris despre ea autori ca Slavici, Arghezi, Cocea, Geo Bogza, Zaharia Stancu ş.a. şi deşi cunoaşterea ei este utilă pentru înţelegerea celor care s-au întâmplat în puşcăriile de după 1948. Cartea de faţă îşi propune să umple acest gol.
„Literatura închisorilor – spune autorul – este o literatură a oamenilor care s-au găsit într-o situaţie excepţională: nimeni nu este pregătit pentru o astfel de experienţă, de aceea ea produce revelaţii şi reacţii neaşteptate. Nu reconstituirea faptelor în sine m-a interesat, ci încercarea de a descifra fără prejudecăţi documentele produse ca urmare a detenţiei înainte de 1948, documente umane care sunt în acelaşi timp documente literare. În ambele ipostaze, ele exercită o numită presiune asupra cititorilor, a presei, a autorilor, şi crează un cadru mai larg pentru evoluţia literaturii originale. Acestor documente şi acestui cadru, puţin explorate până acum, le-am dedicat cartea de faţă.”
TUDOR ARGHEZI
Dar jocul înşelător şi finalmente ucigaş între oglinzile adevărului şi falsului cuprinde întreaga lume a închisorii, de la „boierii” adevăraţi sau pretinşi, dintre care unii se adaptează fără probleme noului mediu care îi reprezintă sufleteşte iar alţii evadează în nebunie, într-o egalitate perfectă cu proletari ai meseriei, ca banditul Balaban, până la victimele nevinovate ale unui sistem greşit în principii, nemilos în aşezare şi ucigaş în indiferenţa lui. Aşa este figura sergentului erou pe front, rănit şi decorat de mai multe ori, dar condamnat de Curtea Marţială pentru că refuzase să execute ordinul imposibil al unui ofiţer speriat (Sergentul Răiculeanu), aşa este tânăra ţărancă de la Olt, denunţată ca hoaţă de nişte stăpâni distraţi, care îşi găsiseră mai târziu boarfele reclamate într-un dulap: şi femeia, cu nume din Baltagul (Măria Nichifor), reţinută un an şi jumătate ca prevenită pentru un aşa-zis furt pedepsit cu cincisprezece zile de detenţie, care născuse în închisoare şi căruia tot acolo îi murise pruncul, este eliberată în cele din urmă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...
Nebuni sunt însă mai mulţi şi cauza nebuniei lor este cel mai adesea fractura între omul dinainte şi cel redus la animalitate; nebunia este un refugiu în lumea din care ai fost alungat, şi în această evadare a disperării nici nu mai există nebunie reală şi nebunie simulată, ci numai o suferinţă fără nume şi fără leac: „A mai înnebunit în închisoare o fată bătută la comisar. În spaţiul tăcut al închisorii, în faza de linişte şi nemişcare, nebunia fetii izbucneşte într-o plângere tristă de agonie care, fără tranziţie, devine cântec melancolic tărăgănat, strigăt de: ajutor! Ajutor!” (O fată plânge, în Scrieri, vol.XIII, 1967, p.185).
Un capitol vast, căruia Arghezi îi dedică mai multe pagini, este cel al „inocenţilor”, hoţi din întâmplare sau din vocaţie, dar care, neştiind ce e viciul, nu au nici sentimentul păcatului. Când peste această predestinare se aşează şi harul unei înzestrări speciale, figura deţinutului capătă dimensiuni poetice: Mitică Lăutaru este un ţigan „cu o demnitate fizică solemnă, de amforă înaltă”, care e borfaş, adică hoţ de haine sau rufe întinse pe frânghie. Recidivist perpetuu, care se întoarce în detenţie în ziua în care a fost eliberat, Mitică are însă „un dar muzical dumnezeiesc”, inconştient şi necultivat, căci „vioara face parte din mădulările lui, ca somnul şi ca pofta de mâncare”. Muzica nu face parte însă din preferinţele gardianului şef şi când acesta îl surprinde pe violonist în exerciţiul inspiraţiei, „cântecul se încheie brusc, cu agonia viorii, trântită de un stâlp de piatră şi despicată în ţăndări şi surcele. Primul gardian e antimuzical, ca şi regulamentul închisorii, care concepe exerciţiul muzicii ca un viciu, ca o pederastie a sufletului, ca o evadare nepermisă din zidurile temniţii, grele. Ţiganul îşi contemplă mâhnit osemintele sfărâmate ale viorii şi, cu câteva palme puternic ştampilate pe figură, se depărtează lent, dar totuşi preocupat să-şi fabrice o altă vioară” (Mitică Lăutarul, p.128-29).
Dar cel mai dureros aspect al detenţiei este totuşi cel al copiilor ajunşi în închisoare în pofida vârstei, care este a iresponsabilităţii, şi deci a insignifianţei delictului în sine. Tristul fenomen fusese semnalat de Slavici, şi el deţinut la Văcăreşti, sau va fi denunţat peste câţiva ani de Cocea, care califica celula minorilor de la închisoarea din Craiova, în bloc, drept „spăimântătoare”. Adăugându-se acestor mărturii dintr-un lung şir de semnale de alarmă, Arghezi face şi el o depoziţie acuzatoare directă pentru gravele consecinţe pe care le are introducerea copiilor fără apărare în închisorile pentru adulţi. Uneori, nedreptatea este pusă în lumină printr-o scânteie de umor, ca în textul în care e vorba de o fată de unsprezece ani, acuzată că a furat doi poli şi ameninţată că la recidivă i s-ar putea tăia o mână sau un picior. „Nu ţi-e milă?” întreabă fata, la care justiţiarul răspunde: „Ţie nu ţi-a fost milă, când ai furat?” Şi în linia copiilor lui Arghezi, candid şi logic, copila replică fără apel: „Nu e totuna, a răspuns cu vioiciune hoaţa mică. Dacă tai piciorul, curge sânge şi doare” (Fetica, p.209). Alteori însă, drama nu e virtuală, rezolvată în inocenţa copilăriei, ci concretă şi ireparabilă, ca în situaţia altui copil, condamnat pentru că ar fi furat dulciuri: „Am văzut azi un copil de nouă ani, condamnat la cincisprezece zile de închisoare pentru crima inocentă de a fi poftit la o cutie de rahat şi de a fi furat-o. S-a găsit un negustor destul de legalist ca să-l denunţe şi o autoritate destul de senină ca să-l aresteze şi să-l osândească. Consecinţă: copilul a fost sedus de către un individ de patruzeci de ani...” (Pruncii, p.186).
Peste toate aceste nedreptăţi şi abuzuri, permanentă este suferinţa, chinul pricinuit cu bună ştiinţă, brutalitatea omenilor şi cruzimea prevederilor punitive, înfiorătoare chiar când nu este multiplicată de prostia şi de sadismul gardienilor: gherla de pildă, locul în care un deţinut ispăşeşte o abatere, sau refuzul de a da informaţii, sau pur şi simplu faptul că este antipatic vreunui gardian, sau chiar directorului: „o cameră strâmtă fără pat, fără ferestre. Vinovatul, în lanţuri, e îmbrâncit înăuntru şi se prăvăleşte pe pardoseala de piatră, lângă un urcior cu apă veche. El va rămâne nemişcat atâtea zile câte a hotărât vocea răstită şi jupuitoare a domnului director şi nu va primi nimic dinafară”. Arghezi are informaţii despre străbuna gherlei de astăzi, în care condiţiile erau încă mai inumane, căci „pe vremuri, gherla se înăsprea cu tortura înţepenirii în butuc. Fluierele picioarelor erau încuiate între două grinzi găurite, şi pedepsitul zăcea cu spinarea pe piatră, ca un om înnecat cu călcâiele ridicate” şi era incapabil să se apere de vizita tuturor lighioanelor târâtoare, muşcătoare sau înţepătoare care foişgăiau în jurul său. Poate că jivinele lipsesc acum şi sunt înlocuite cu tortura prin lipsirea de hârdăul obişnuit, latrina obişnuiă a închisorii, deţinutul fiind obligat să trăiască în lanţuri, în propria lui murdărie. La ieşire, după zece sau douăzeci de zile, „pedepsitul nu mai poate cunoaşte nici regula şederii... picioarele se frâng în zig-zaguri, şoldul nu mai aderă cu pieptul, mişcarea umerilor şi a braţelor s-a desolidarizat de ţinuta grumazului şi a bărbiei..., alunecă în stânga, se întoarce, într-un dezechilibru sinistru...” etc. (Gherla, p.255-257).
Nu doar autoritatea asupreşte şi violentează în puşcărie, puşcăriaşii înşişi îşi exercită tirania în scopuri lucrative, sub supravegherea şi cu interesul autorităţii, bineînţeles. Sub oblăduirea puşcăriaşilor mai vechi, a ceauşilor, hoţii se fură între ei: îi fură adică pe noii veniţi, care au încă naivitatea celor dinafară şi mai posedă ceva care poate fi valorificat. Contabilul brutalizat la venire şi devalizat de toate bunurile „mobile”, bani, portmoneu, îmbrăcăminte, mai are asupra lui o valoare, patru dinţi de aur în gură. „Într-o dimineaţă, nimeni nu l-a mai recunoscut nici după faţă, cu gaura dreptunghiulară în gingia de sus, nici după rostire... De jurîmprejurul gurii obrazul purta urmele unei violenţe complicate, colţul buzelor părea sfâşiat ca un colţ de buzunar, de care ai fi tras, şi ca rădăcina unei limbi de galoş”. Doi puşcăriaşi îi scoseseră dinţii din gură: „un dinte i-a fost zmuls cu burghiul de la briceag şi doi dinţi au trebuit dezgrădinaţi cu vârful, cu unghiile...” etc. Nimeni nu auzise, bineînţeles, nimic (Dinţii, p.236).
Între torturile închisorii, iarna, frigul este una dintre cele mai greu de îndurat: nu numai de deţinuţi, care se asociază „să tremure laolaltă, pe aşternutul de lemn, îngheţat ca o lespede mormântală”, ci şi de bietele sentinele, al căror regim de viaţă nu este cu mult mai bun decât al condamnaţilor. Imaginea gerului care paralizează orice mişcare şi a miilor de voci cu care şuieră crivăţului proiectează drama oamenilor într-o lume imaginară de gheţuri : „Împărăţia nopţii împresoară toată închisoarea cu timpane, ca să tortureze cu perversitate moralul oamenilor din puşcării... Iar prin simfonia tuturor orchestrelor adunate laolaltă şi în dezlănţuire universală, se aude geamătul ca de moarte, pulverizat de uragane, al sentinelelor din turnuri care-şi răspund, din turn în turn, pe zidurile exterioare, că supravieţuiesc” (Lacăte, p.243). Imaginea bietelor sentinele, pe care deţinutul le compătimeşte, stăruie peste ani şi va reveni într-o tabletă consacrată detenţiei comune cu Slavici. Poezia nopţii îngheţate se risipise şi rămăsese numai mărturia frigului pătrunzător: „Sentinela dârdâia de frig şi o auzeam în toiul nopţii, cu mâna îngheţată pe armă, murmurând printre cucuvăile îngheţate şi ele « Sărac de maica mea! Ce ţi-oi fi făcut, Doamne, să mă pedepseşti aşa? »”.
Numitor comun al închisorii însă nu este atât suferinţa, pe care fiecare puşcăriaş o suportă potrivit filosofiei şi mai ales constituţiei sale fizice, ci moartea, moment inconturnabil al lungului şir de avataruri care este detenţia şi cel mai dramatic al acestei experienţe. Un deţinut care îşi omorâse soacra „refuză să se hrănească” – termenul tehnic grevă a foamei nu era cunoscut – şi moare după paisprezece zile de post integral (Petre Gatui), copilul abia născut al Măriei Nichifor moare în braţele mamei care aşteaptă eliberarea, şi tot aşa, în timp ce viaţa ticăloasă a fiecărui puşcăriaş se desfăşoară mai departe, indiferentă: „dincolo, în firida spitalului, aşteaptă să fie ridicate mâine şapte cadavre nude, ronţăite de şobolani” (Comunitate). Este şi punctul în care experienţa închisorii reflectată în aceste portrete se întâlneşte cu lirismul brutal pe care îl împărtăşeşte placheta de versuri ieşită din acelaşi contact cu pegra puşcăriei, apărută un an mai târziu decât volumul de proză: Flori de mucigai. Refuzând orice plasticitate, orice incursiune a cititorului în spaţiul unui pitoresc chiar purulent, versurile aparent narative ale poemelor se plasează tematic, cum observă chiar de la apariţie Pompiliu Constantinescu, „în prelungirea directă a Porţii negre” (Scrieri, vol.I, 1967, p.74). De fapt, având în vedere că primele texte legate de anul petrecut la Văcăreşti sunt cele trei poezii amintite mai sus, apărute în 1920, putem presupune că, în versuri sau într-o proză cu un puternic accent pamfletar, amintirea lumii cunoscute în închisoare se coagulează treptat în mapele scriitorului pentru a se încheia după vreo zece ani. Abia acum, într-un moment când societatea şi cititorii săi par să aibă disponibilitatea necesară pentru o lectură într-o cheie nu numai comprehensivă moral, ci şi cu o cultură artistică suficient de deschisă spre asemenea experienţe, tema suferinţei şi lumea urât mirositoare a decăderii şi a viciului încep să fie acceptate într-o literatură rămasă prea mult timp sub hipnoza modelului romantic şi sub cenzura modelului canonic şcolar.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
