În filmul Contact, din 1997, Allie Arroway, personajul lui Jodie Foster, odată ajunsă în spatiu, priveşte în jurul ei şi spune: “Ar fi trebuit să trimită un poet în locul meu”. Aseară mi-am dorit şi eu acelaşi lucru, un poet care să descrie acest film. Pe bună dreptate: în faţa mea se desfăşura o poveste impresionantă despre speranţă, despre viaţă şi despre cum uităm să privim spre stele.
Trebuie să fac o confesiune din start: nu m-am dat niciodată în vânt după filmele cu Batman, iar Inception m-a pierdut după primele 25 de minute. S-ar putea spune că nu sunt unul dintre aceia care au mers la film pentru că e un film de Christopher Nolan. Ba mai mult, la gândul că voi fi nevoită să stau în sala de cinema 3 ore, căci atăt durează filmul, mă furnica incomod. Totuşi, timpul a trecut atât de repede, încat mi-aş fi dorit încă pe atât doar să mai pot rămane în sala de cinema.
Filmul are loc într-un viitor apropiat, unde Cooper, jucat impecabil de Matthew McConaughey, e un pilot vaduv cu doi copii, devenit de nevoie fermier. Acesta e recrutat de agenţia spaţială NASA (care funcţioneaza în secret) pentru o misiune de repopulare a unor posibile planete îndepartate, despre care se cunosc prea puţine date.
