- Dan Stanca, cu ani în urmă Alex Ştefănescu îţi făcea unportret formidabil: "Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduitcare strigă în zadar în hărmălaia generală, un patriot fără ţară,fiindcă ţara ( aceea din memoria lui culturală) s-a schimbat şi adevenit de nerecunoscut". Au trecut cinci ani de la acest portret,te mai recunoşti în el?
- Sincer să fiu, nu ştiu ce să răspund. Da, mă recunosc, dar înegală măsură în ultima vreme, devenind sceptic faţă deverosimiltatea oricărei portretizări, parcă nu mă mai atrage la felde mult ca atunci când am citit-o prima dată. Adevărul este că dela o vreme mă uit tot mai puţin în oglindă. Oglinda a ajuns cel maimare duşman al meu. De ce? Fiindcă uitându-mă nu-mi place cum arătsau ceva îmi spune că nu mai sunt eu. Cu condiţia de-a fi ştiutexact cum am fost. Pe de o parte, e bine să nu te mai suferi. Numainarcisiştii de două parale se admiră tot timpul şi nu-şi mai încapîn pene de mândrie că sunt frumoşi şi nimeni nu e ca ei. Îţi aduciaminte de basmul celebru cu împărăteasa care dialoga permanent cuoglinda ei pentru a o întreba cine este mai frumoasă decât ea întoată ţara? Nu mă uit în oglindă ca să pun o asemenea întrebare.Dar din momentul în care nu te mai placi înseamnă că te-ai aşezatpe un drum tranformator. Este o probă ascetică propriul desgustfaţă de tine însuţi. Mai devreme sau mai târziu vei învinge niştelimite, care până în cel moment ţi-au asigurat un confort. Fugindde confort, ieşi din ţarcul limtelor şi te lansezi într-o teribilăaventură. Poate să fie sfârşitul, dar şi şansa unei înaripări.Oricum, ţara a surzit de tot aşa încât ţipetele mele nu mai au cumsă fie auzite.
- Ai spus odată că ai scris ca să te distanţezi deoptzecişti. Poţi elabora?
- Eu am debutat târziu, în jurul vârstei de patruzeci deani. Colegii mei din generaţia '80 au debutat mult mai devreme.Poeţii în jurul vârstei de 25 de ani, iar prozatorii pe la 30. Decieste ceva distanţă în timp. Nu am debutat la vremea mea fiindcă nuam intrat în nicio grupare literară. Dar am mai vorbit desprelucrurile acestea. La cenaclul de luni nu prea am fost, iar laJunimea lui Croh nu am fost deloc agreat şi atunci am plecat eu cude la mine putere. Pe de altă parte, nici nu mă simţeam ataşat deliteratura care se făcea acolo. Pe vremea aceea eu aveam o viziunedestul de bizară despre literatură, nu vedeam în actul literar doarsimpla scriere mai mult sau mai puţin profesionalizată, ci un actdemiurgic, un gest profetic, ce să-ţi spun, idei frumoase, dar carenu puteau să aibă vreo legătură cu realitatea. De aici dezacordulde care vorbesc şi care m-a costat câţiva ani buni. Acum, cândsuntem toţi destul de în vârstă, aceste întoarceri în timp nu audecât o valoare nostalgică. Fiecare s-a aranjat într-un fel saualtul. Unii s-au lăsat de literatură, alţii au un nume şi nu le maiajungi nici cu prăjina la nas, alţii au rămas de căruţă.Sentimentul generaţiei s-a atrofiat cu totul, nici nu mai există defapt, dar să fiu drept nu asta mă îngrijorează acum. Un scriitor,dacă-i scriitor, aparţine generaţiei sale până la un punct. Pe urmănu are cum să nu se despartă de foştii lui camarazi. Dacă rămâne încontinuare prea ataşat aceasta înseamnă că nu poate sta pepicioarele lui şi are încă nevoie de un cenaclu de unde să seinspire. Aceasta-i părerea mea.
- În multe dintre cărţile tale apare un sentiment acut alsingurătăţii, al zădărniciei, al ratării: de unde provine, căruifapt i se datorează singurătatea personajelor tale?
- Pui o întrebare la care e greu de răspuns fiindcăsingurătatea e ca aerul. Nu putem trăi dacă nu am fi din când încând singuri. Pe de o parte, o singurătatea prost condusă ne poateotrăvi, dar pe de alta, viaţa în colectivitate face uneori chiarmai mult rău. Personajele mele nu sunt neapărat singure, dar esteclar că exprimă un fel de vocaţie a eşecului. Nu strălucesc, nu facparte din categoria învingătorilor. Aceasta şi din motivul căautorul lor, la rândul lui, este un om care nu prea a gustat dincupa biruinţei, ca să mă exprim pompos.
- În multe dintre cărţile tale apar viziuni anticipatoare. Eo întâmplare, o faci deliberat, îţi place să ghiceşti ce se vaîntâmpla?
- Cum spuneam mai înainte, tânăr vedeam literatura multpeste aşteptările curente. Am crezut că un scriitor trebuie să fieşi profet. Desigur, aici plătesc un tribut greu viziunii romantice,dar nu-mi pare rău că gândesc aşa. Deci, folosesc prezentul. Şiacum îmi place să mă joc de-a profeţia, deşi ştiu că în ziua de aziavem de-a face cu profeţi mincinoşi. Dar a te gândi cum va arătaviitorul nu e deloc ceva gratuit.
- Care e rolul credinţei în cărţile şi în viaţa ta?
- Iarăşi o întrebare foarte grea. Tot când eram tânărcredeam că am o vocaţie spirituală şi scrisul, dirijat astfel, nuavea voie să fie altceva decât expresia credinţei. Obişnuiam săspun că un roman adevărat este acela care asigură transformareademonului, a daimonului în înger. Aşa vedeam romanul, aşa-l văd şiacum. Doar că folosesc alţi termeni. Tenebrele din noi înşine careînseamnă forţă trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se lumineze.Luminozitatea aceasta, teologic vorbind, are o calitate angelică.Ajungem la înger, cum spuneam, numai dacă ştim să arăm bezna dinnoi înşine. De cele mai multe ori însă, mai ales în aceste vremuri,autorii prea sumbri nu se mai pot mântui. Ajung ei înşişipersonajele pe care au încercat să le întruchipeze. De aceasta mătem cel mai mult. Rolul jucat acum de credinţă în viaţa mea esteurmătorul: mă ajută să înţeleg această primejdie.
- Mai spuneai altădată că lumea noastră literară este minatăde reacredinţă şi partizanat şi, ca toată societatea, de obosealăşi lehamite. S-a schimbat ceva între timp, ai aceeaşi părere? Dacăda, ce trebuie făcut pentru a schimba imaginea?
- Nu ştiu dacă m-am exprimat chiar aşa. Dar evident înlumea noastră literară funcţionează un anumit tip de partizanat şi,mai mult decât reaua credinţă, prejudecata. Adică, dacă l-ai luatpe un autor într-un anume fel îl duci aşa până ce autorul moare. Nusuntem de acord cu faptul că un autor se mai schimbă, banal spus,progresează, textele sale, poate rudimentare la un moment dat,ajung să se şlefuiască, cu alte cuvinte el nu mai este cel care afost. Aici văd eu prejudecata. Soluţia? Una singură. Lectura.
- De ce ai plecat de la "România liberă" unde dacă nu măînşel ai lucrat aproape o viaţă?
- Nu am plecat eu, am fost obligat să plec. Deschizi uncapitol neplăcut din viaţa mea. Acolo, la "România liberă", a avutloc un fenomen desprins din laboratorul deloc inocent alcorectitudinii politice. Înainte, pentru ce am "făcut" eu puteai săajungi în puşcărie, acum ţi-ai pierdut locul de muncă. Totuşi, e unprogres. Faptul că nu ai voie să priveşti istoria propriei taleţări decât dintr-o parte, aceea care convine actualilor politruci,este ceva profund degradant. Asta s-a întâmplat cu mine. Pentrufaptul că am spus că Antonescu nu a trimis evrei la Auschwitz amfost sancţionat. Pentru faptul că l-am evocat pe marele poetCostache Oprişan, legionar, am fost de asemenea tras de urechi. Ceare legiunea cu poezia? Ce are sacrificiul lui Valeriu Gafencu cuapartenenţa lui la aceeaşi mişcare? Uite aşa mi-am pierdut eu loculde muncă. Fiindcă am spus adevăruri cunoscute de altfel de toatălumea. Mai puţin de cei pentru care decembrie 1989 este doar o datămanipulabilă a istoriei recente.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
