Dan Stanca: „Am crezut că un scriitor trebuie să fie şi profet”/ de Stelian Ţurlea

- Dan Stanca, cu ani în urmă Alex Ştefănescu îţi făcea un portret formidabil: "Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduit care strigă în zadar în hărmălaia generală, un patriot fără ţară, fiindcă ţara ( aceea din memoria lui culturală) s-a schimbat şi a devenit de nerecunoscut". Au trecut cinci ani de la acest portret, te mai recunoşti în el?

- Sincer să fiu, nu ştiu ce să răspund. Da, mă recunosc, dar în egală măsură în ultima vreme, devenind sceptic faţă de verosimiltatea oricărei portretizări, parcă nu mă mai atrage la fel de mult ca atunci când am citit-o prima dată. Adevărul este că de la o vreme mă uit tot mai puţin în oglindă. Oglinda a ajuns cel mai mare duşman al meu. De ce? Fiindcă uitându-mă nu-mi place cum arăt sau ceva îmi spune că nu mai sunt eu. Cu condiţia de-a fi ştiut exact cum am fost. Pe de o parte, e bine să nu te mai suferi. Numai narcisiştii de două parale se admiră tot timpul şi nu-şi mai încap în pene de mândrie că sunt frumoşi şi nimeni nu e ca ei. Îţi aduci aminte de basmul celebru cu împărăteasa care dialoga permanent cu oglinda ei pentru a o întreba cine este mai frumoasă decât ea în toată ţara? Nu mă uit în oglindă ca să pun o asemenea întrebare. Dar din momentul în care nu te mai placi înseamnă că te-ai aşezat pe un drum tranformator. Este o probă ascetică propriul desgust faţă de tine însuţi. Mai devreme sau mai târziu vei învinge nişte limite, care până în cel moment ţi-au asigurat un confort. Fugind de confort, ieşi din ţarcul limtelor şi te lansezi într-o teribilă aventură. Poate să fie sfârşitul, dar şi şansa unei înaripări. Oricum, ţara a surzit de tot aşa încât ţipetele mele nu mai au cum să fie auzite.

- Ai spus odată că ai scris ca să te distanţezi de optzecişti. Poţi elabora?

- Eu am debutat târziu, în jurul vârstei de patruzeci de ani. Colegii mei din generaţia '80 au debutat mult mai devreme. Poeţii în jurul vârstei de 25 de ani, iar prozatorii pe la 30. Deci este ceva distanţă în timp. Nu am debutat la vremea mea fiindcă nu am intrat în nicio grupare literară. Dar am mai vorbit despre lucrurile acestea. La cenaclul de luni nu prea am fost, iar la Junimea lui Croh nu am fost deloc agreat şi atunci am plecat eu cu de la mine putere. Pe de altă parte, nici nu mă simţeam ataşat de literatura care se făcea acolo. Pe vremea aceea eu aveam o viziune destul de bizară despre literatură, nu vedeam în actul literar doar simpla scriere mai mult sau mai puţin profesionalizată, ci un act demiurgic, un gest profetic, ce să-ţi spun, idei frumoase, dar care nu puteau să aibă vreo legătură cu realitatea. De aici dezacordul de care vorbesc şi care m-a costat câţiva ani buni. Acum, când suntem toţi destul de în vârstă, aceste întoarceri în timp nu au decât o valoare nostalgică. Fiecare s-a aranjat într-un fel sau altul. Unii s-au lăsat de literatură, alţii au un nume şi nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas, alţii au rămas de căruţă. Sentimentul generaţiei s-a atrofiat cu totul, nici nu mai există de fapt, dar să fiu drept nu asta mă îngrijorează acum. Un scriitor, dacă-i scriitor, aparţine generaţiei sale până la un punct. Pe urmă nu are cum să nu se despartă de foştii lui camarazi. Dacă rămâne în continuare prea ataşat aceasta înseamnă că nu poate sta pe picioarele lui şi are încă nevoie de un cenaclu de unde să se inspire. Aceasta-i părerea mea.

- În multe dintre cărţile tale apare un sentiment acut al singurătăţii, al zădărniciei, al ratării: de unde provine, cărui fapt i se datorează singurătatea personajelor tale?

- Pui o întrebare la care e greu de răspuns fiindcă singurătatea e ca aerul. Nu putem trăi dacă nu am fi din când în când singuri. Pe de o parte, o singurătatea prost condusă ne poate otrăvi, dar pe de alta, viaţa în colectivitate face uneori chiar mai mult rău. Personajele mele nu sunt neapărat singure, dar este clar că exprimă un fel de vocaţie a eşecului. Nu strălucesc, nu fac parte din categoria învingătorilor. Aceasta şi din motivul că autorul lor, la rândul lui, este un om care nu prea a gustat din cupa biruinţei, ca să mă exprim pompos.

- În multe dintre cărţile tale apar viziuni anticipatoare. E o întâmplare, o faci deliberat, îţi place să ghiceşti ce se va întâmpla?

- Cum spuneam mai înainte, tânăr vedeam literatura mult peste aşteptările curente. Am crezut că un scriitor trebuie să fie şi profet. Desigur, aici plătesc un tribut greu viziunii romantice, dar nu-mi pare rău că gândesc aşa. Deci, folosesc prezentul. Şi acum îmi place să mă joc de-a profeţia, deşi ştiu că în ziua de azi avem de-a face cu profeţi mincinoşi. Dar a te gândi cum va arăta viitorul nu e deloc ceva gratuit.

- Care e rolul credinţei în cărţile şi în viaţa ta?

- Iarăşi o întrebare foarte grea. Tot când eram tânăr credeam că am o vocaţie spirituală şi scrisul, dirijat astfel, nu avea voie să fie altceva decât expresia credinţei. Obişnuiam să spun că un roman adevărat este acela care asigură transformarea demonului, a daimonului în înger. Aşa vedeam romanul, aşa-l văd şi acum. Doar că folosesc alţi termeni. Tenebrele din noi înşine care înseamnă forţă trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se lumineze. Luminozitatea aceasta, teologic vorbind, are o calitate angelică. Ajungem la înger, cum spuneam, numai dacă ştim să arăm bezna din noi înşine. De cele mai multe ori însă, mai ales în aceste vremuri, autorii prea sumbri nu se mai pot mântui. Ajung ei înşişi personajele pe care au încercat să le întruchipeze. De aceasta mă tem cel mai mult. Rolul jucat acum de credinţă în viaţa mea este următorul: mă ajută să înţeleg această primejdie.

- Mai spuneai altădată că lumea noastră literară este minată de reacredinţă şi partizanat şi, ca toată societatea, de oboseală şi lehamite. S-a schimbat ceva între timp, ai aceeaşi părere? Dacă da, ce trebuie făcut pentru a schimba imaginea?

- Nu ştiu dacă m-am exprimat chiar aşa. Dar evident în lumea noastră literară funcţionează un anumit tip de partizanat şi, mai mult decât reaua credinţă, prejudecata. Adică, dacă l-ai luat pe un autor într-un anume fel îl duci aşa până ce autorul moare. Nu suntem de acord cu faptul că un autor se mai schimbă, banal spus, progresează, textele sale, poate rudimentare la un moment dat, ajung să se şlefuiască, cu alte cuvinte el nu mai este cel care a fost. Aici văd eu prejudecata. Soluţia? Una singură. Lectura.

- De ce ai plecat de la "România liberă" unde dacă nu mă înşel ai lucrat aproape o viaţă?

- Nu am plecat eu, am fost obligat să plec. Deschizi un capitol neplăcut din viaţa mea. Acolo, la "România liberă", a avut loc un fenomen desprins din laboratorul deloc inocent al corectitudinii politice. Înainte, pentru ce am "făcut" eu puteai să ajungi în puşcărie, acum ţi-ai pierdut locul de muncă. Totuşi, e un progres. Faptul că nu ai voie să priveşti istoria propriei tale ţări decât dintr-o parte, aceea care convine actualilor politruci, este ceva profund degradant. Asta s-a întâmplat cu mine. Pentru faptul că am spus că Antonescu nu a trimis evrei la Auschwitz am fost sancţionat. Pentru faptul că l-am evocat pe marele poet Costache Oprişan, legionar, am fost de asemenea tras de urechi. Ce are legiunea cu poezia? Ce are sacrificiul lui Valeriu Gafencu cu apartenenţa lui la aceeaşi mişcare? Uite aşa mi-am pierdut eu locul de muncă. Fiindcă am spus adevăruri cunoscute de altfel de toată lumea. Mai puţin de cei pentru care decembrie 1989 este doar o dată manipulabilă a istoriei recente.