LIVE: Acum la ZF Live. Cum a ajuns un producător de televiziune să producă rulote?
Ziarul de Duminică

Acum un veac (XX). Regina Maria – puterea amintirii (I)/ de Ion Bulei

„Cât de minunată e puterea amintirii!”, exclamă Maria, regina României, în Povestea vieţii mele, cartea ei de evocare a anilor săi tineri. Din  puterea aceasta a amintirii reînviau imaginile vieţii ei, imagini ce retrăiau locuri, chipuri omeneşti, cuvinte rostite, gânduri gândite, visuri, frumuseţi, încântare. Tot ce s-ar putea chema vraja a ceea ce fusese. „Într-o zi descoperii că pot să descriu, să zugrăvesc un peisaj, un sat, un apus de soare, un drum prăfuit şi că puteam uşor trezi viziunea oricărui loc precum şi a oamenilor obişnuiţi şi a oricărui lucru pitoresc şi ademenitor. Simţeam atmosfera, durerea, precum şi tot ce se ascunde sub aparenţa văzută de ochii noştri; toate le simţeam  şi pe când scriam îmi dădeam seama că acest dar îmi venise treptat-treptat din pricina iubirii mele tot mai mari pentru ţara mea adoptivă. Înţelesei cât de adânc sorbisem în mine toate frumuseţile ei, toate trăsăturile ei caracteristice, lucrurile ciudate ce deosebesc România şi ştiam că voi fi în stare într-o zi să le descriu, iar această siguranţă mă făcea să mă simt puternică şi bogată.”

Senzaţia aceasta nu o are doar Maria, principesa şi regina României. O avem şi noi, cei care îi urmărim peste timp paşii făcuţi de ea în istorie.  Ea îşi retrăieşte viaţa scriind şi repovestind, noi ne alăturăm ei, încercând să ştim cât mai multe din ceea ce a făcut un personaj istoric la întâlnirea faptelor de istorie cu rememorarea istoriei. Scrisul Mariei ne îndeamnă s-o facem. Un scris care are forţă, care intră în curgerea vieţii. Istoricul e ajutat să-şi facă meseria pentru că, într-un astfel de caz, cum e acesta, personajul despre care povestim îţi spune el ce se întâmplă în poveste. Este marele avantaj al unei scrieri biografice astfel susţinută de izvoare. De ce nu lasă istoricul ca povestea unui om să fie povestită de el însuşi? O lasă. Dar o şi ajută să vină mai uşor spre înţelegerea noastră. Pentru că generaţiile care se succed preiau altfel întâmplările trecute decât au fost ele povestite de povestitor. Gândul ce-l gândim despre el, despre tine, despre noi e diferit de la o generaţie la alta. Aşadar, vă propunem să repovestim o poveste, povestea Mariei. În 1928 recomanda Academiei Române premierea romanului La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu. Îi plăcuse talentul scriitorului român în a evoca o atmosferă a copilăriei şi a adolescenţei. Nu evoca faptele, ci trăirea care le dăduse naştere şi le însoţise. Aceasta vrea să facă şi regina noastră în Povestea vieţii ei.  

 

 „Despre nicio viaţă, scrie Maria, nu se poate vorbi fără a pomeni de copilărie şi de tinereţe, care sunt marile făuritoare ale caracterului; şi copilăria mea a fost o copilărie fericită, de care mi-e drag să-mi amintesc.” Şi Maria îşi aminteşte. Îşi aminteşte de Eastwell, din Kent, unde se născuse în 1875, într-o casă mare de piatră cenuşie, într-un imens parc englezesc, cu pajişti largi de iarbă şi vaste zări unduite. Aici se născuseră ea, fratele ei mai mare, Albert  şi sora ei mică, Beatrice (celelalte surori, Victoria Melita şi Alexandra Victoria se născuseră în Malta şi la Coburg). Era al doilea copil la părinţi. Mama sa, Maria Alexandrovna, era singura fiică a ţarului Alexandru al II lea al Rusiei. Se căsătorise în 1873 cu Alfred, duce de Edinburgh. Dar, ne spune fiica ei, rămăsese toată viaţa o rusoaică. „Mama îşi iubea din inimă pământul natal şi niciodată nu s-a simţit deplin fericită în Anglia, cu toate că avut acolo mulţi prieteni scumpi.”  Şi cu toate că avea cei patru copii în Anglia şi un soţ şi o viaţă trăită cu ei. „În fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care-l iubeşte omul cu patimă.” Aceasta ar fi, într-un fel, imaginea mamelor exportate sau importate, depinde unde te afli. Gândesc altfel decât copiii lor. De aceea fiecare generaţie trebuie să fie îngăduitoare faţă de aceea care a precedat-o, părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi. Părerea Mariei e că într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge. Un lung şir de străbuni sunt părtaşi la făurirea copilului pe care orice mamă îl consideră al ei, dar el nu este niciodată doar al ei. 

Dacă e să facem o comparaţie între o regină, cum a fost Elisabeta, soţia lui Carol I şi Maria, regina în devenire, ne punem şi noi întrebarea: Cine erau Elisabeta şi Maria înainte de a veni în România? O întrebare pe care şi-o pun la 1900 mai ales calendarele, al căror numar începe să sporească şi în publicistica românească; lecturi uşoare, de zile de sărbătoare. Subiectul era gustat de cititori. Chiar prea multe ei nu aveau de aflat. „Până a se căsători, părinţii  mei nu s-au cunoscut, scria Elisabeta în amintirile sale publicate sub titlul Colţul penaţilor mei. Ca atare eu nu sunt copilul lăudatei iubiri, ci al datoriei.” A avut şi nenorocul de a avea doi părinţi bolnavi, tatăl de tuberculoză şi mama mai mulţi ani condamnată să umble într- un cărucior. În plus, unul din fraţii ei, Otto, va muri la 12 ani. Elisabeta a înţeles de timpuriu omenescul.

Nici părinţii Mariei nu s-au luat din dragoste. S-au căsătorit la 23 ianuarie 1874, adică atunci când regina Victoria a Marii Britanii, căreia tare îi mai plăcea să aranjeze matrimoniile princiare, a hotărât ca ducele Alfred de Edinburgh, cel de-al patrulea copil al ei, să se căsătorească cu Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea. O alianţă între un protestant şi o ortodoxă! O căsnicie cu patru copii.

Copilăriile celor două principese au fost diferite: o aspră pregătire pentru asumarea realităţii, în cazul Elisabetei, cu lumea basmului interzisă, dimpotrivă, „copilărie fericită, fără griji, copilăria unor oameni bogaţi şi sănătoşi, feriţi de loviturile şi de asprele realităţi ale vieţii”, în cazul Mariei, după cum ne-o spune ea însăşi. O viaţă cu peregrinări de la Eastwell Park, în comitatul Kent, în timpul sezonului de vânătoare şi al Crăciunului, la Clarence House, la Londra, în sezonul monden, la Osborne Cottage, în insula Wight, în timpul verii.  Manifestările de afecţiune exterioare nu erau îngăduite în castelul de la Neuwied şi astfel de manifestări Elisabeta le reversa asupra păpuşilor şi pernei pe care dormea. La Neuwied, obiceiul era să nu se piardă nicio oră fără să se facă ceva folositor, nicio zi fără o ocupaţie serioasă, pretutindeni exemplul muncii, mereu sfaturi, lecţii şi învăţare. În plus, o educaţie religioasă serioasă. Cu treziri la şase dimineaţa, citit şi comentat versete.

Maria nu s-a confruntat cu această aspră educaţie. Missy, cum i se zicea, creşte în toată libertatea. Mai târziu Maria scria despre mama ei: „Mama mea a fost mai degrabă o femeie inteligentă, puternică, raţională. Autocrată ca suflet, dar democrată ca gust. I-a plăcut să trăiască în simplitate, dar fără îndoială că a fost mai mult aristocrată decât orgolioasă. Era totodată ceva care mocnea sub aparenţa ordonată, se împotrivea uşor ordinii stabilite a societăţii. Moralizatoare, gânditoare, o extraordinară luptătoare pentru virtute şi datorie, dar, în general, un spirit original.”  Mama ei iubea copiii cu patimă. „Întreaga-i viaţă era dăruită lor. Dar nu se considera tovarăşa lor, pentru că nu admitea amestecul între generaţii. Ea întruchipa autoritatea şi totodată dragostea-suverană, stăpână în căminul ei, aceea care ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului este a ei.”   Fiicei ţarului nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă „cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici decât pe militari, marinari şi pe sportsmeni – ceea ce în copilărie, pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără, mi se părea cu desăvârşire de neînţeles, căci şi eu şi surorile mele aveam preferinţă, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!”  

Ducele Alfred, tatăl Mariei, pasionat marinar, era mai mult plecat, „era întrucâtva străin pentru noi”, un bărbat „frumos, pârlit de soare, cu ochii albaştri”. Aşa că „mama era marea realitate a vieţii noastre”. Şi pentru mama Mariei, copilăria era libertatea, cât mai mare libertate în aer liber, „ferită cu abilitate de implicaţiile politice şi dinastice ale rangului său”, cum delicat şi adevărat scrie Ştefania Dinu, într-un încântător portret pe care îl face Mariei. Crescută astfel, n-avea nicio pregătire pentru rolul pe care i-l pregăteau monarhii şi oamenii politici. Dar... nu a suferit prea tare din această pricină.  În 1924, vizitând din nou Malta, o vede pe mama ei „în fiecare colţişor. Îmi amintesc mirosul din camerele ei, vocea sa care răsuna în ele, am văzut-o plimbându-se prin grădini, bucurându-se de soare şi culegând violete... Dumnezeu să binecuvânteze amintirea sa, draga, iubita Mama, care ne-a făcut copilăria atît de frumoasă.”

De la cinci ani simte o mare dragoste pentru hainele frumoase (o văzuse pe prinţesa de Wales, pe Alix). Totdeauna va cauta să se îmbrace cât  mai frumos posibil şi ţinând seama de moda momentului. Va iubi totdeauna frumosul. Sub orice formă se manifesta acesta.  Frumosul „trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână”. Tot ce era frumos o atrage, fie că era un bărbat, o femeie, o floare, o casă, un cal, o privelişte a naturii, o zugrăveală. Ştie să guste frumosul. Nu e întâmplător că toată viaţa a iubit florile, casele, a fost încântată să le aranjeze, să le dea viaţă, să se bucure.

Din copilăria ei îşi aminteşte miresmele de frunze veştede, de cedru, de toporaşi, de curpeni, de dafin... Parcurile englezeşti ca acela de la Eastwell House îi dezvoltă imaginaţia. Căsuţa perelor şi a merelor, a fructelor aşezate în şiruri verzi, roşii, galbene, sărbătorile Crăciunului... toate îi rămân foarte vii în amintire. La fel şi bunica- regină, cum o numeau copiii pe regina Victoria,  pentru a o deosebi de bunica-împărăteasă, mama mamei ei, de la curtea aristocratică a ţarului. O vede mereu în amintire pe regina Victoria, cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă. Dacă se gândeşte simte tăcerea din jurul uşii mamei mari, unde toţi călcau cu evlavie, parcă se apropiau de taina vreunui sanctuar. Amintirile sunt  legate de castelele de la Windsor, Osborne şi Balmoral. Mai ales de la Osborne, care însemna pentru copii vacanţa de vară, marea şi plaja, scoicile de toate culorile, breackul, splendidele terase din faţa castelului, extazul pricinuit de flori, care au fost pentru Maria, marea bucurie a vieţii ei. 

În scrisul ei, amintindu-şi de ceva anume dă peste altceva. Peste caii de la Osborne, peste primulele de la Devonport, peste cutiile cu bomboane venite din Rusia, peste prăjiturile de la Kalenberg, peste pălăriile mamei sale. N-a uitat toată viaţa arta conversaţiei pe care o practica cu mare talent mama sa. Ca regină îi va folosi foarte mult. Pentru că trebuia să zâmbească mereu, trebuia să nu refuze ceva când era în vizită din bunătăţile ce i se puneau în faţă: „Dar dacă nu sunt bune, mama? Faci exact ca şi când ar fi bune. Dar dacă te fac să-ţi vină rău? Atunci lasă să-ţi fie rău, draga mea, dar aşteaptă până ajungi acasă. Ar fi o mare ofensă să-ţi vină rău chiar acolo!”

Mama ei vorbea perfect englezeşte, dar prefera franceza. Credea că franceza era mai elegantă, că, de pildă, o scrisoare frumoasă nu putea fi scrisă decât în franceză.

Copiii sunt crescuţi în religia anglicană, dar mama lor era ortodoxă şi acest fapt creează şi el învăluiri misterioase ale realităţii. „Pentru mama, faptul că eram protestanţi a fost o durere care a dăinuit cât şi viaţa ei.” În familie nu se discutau niciodată probleme de religie. Tocmai pentru că Dumnezeu era diferit. „Nici eu, nici copiii mei n-am simţit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama şi mine, căci copiii de astăzi se destăinuiesc mai uşor părinţilor lor.” Altă dată, Maria credea că în vremea ei, spre deosebire de aceea a mamei sale, vorbim prea deschis cu copiii noştri şi îi lăsăm să aibă propriile lor idei, fără a ne întări, în relaşia cu ei, drepturile noastre de mai bătrâni. Cauza ar fi că părinţi nu mai îmbătrânesc atât de repede şi astfel se simt timp mai îndelungat în chiar miezul lucrurilor. Discuţie fără sfârşit.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.