Încep cu un fapt. România nu mai are economia de 30 de miliarde de euro a anilor 2000, în care mulţi dintre noi ne-am format, ci una de 285 de miliarde de euro în 2022 şi sperăm de 350 de miliarde de euro în deceniul viitor. Asta înseamnă multe lucruri, inclusiv în planul politicii fiscale şi bugetare, cum ar fi faptul că nu mai putem continua cu bugete cârpite, făcute cu ‘lasă că vedem noi la rectificare’, cu fentarea legislaţiei fiscale ca sport naţional şi cu ”reforme” împinse peste noapte fiindcă vin creditorii peste noi.
Una este să bugetezi pentru o economie de 30 de miliarde de euro, alta pentru 300 de miliarde de euro. Una este să faci bugete pentru o ţară săracă şi subdezvoltată, alta pentru una care creşte accelerat şi aspiră la statutul de putere regională. Puterea înseamnă echilibru, responsabilitate şi predictibilitate. O iau pe rând.
Administraţia fiscală bizantină, coruptă şi dominată de cumetrii locale nu mai este tolerabilă. ANAF nu are nevoie doar de digitalizare, ANAF are nevoie să fie curăţată de cei care o folosesc în alte scopuri decât cel al colectării taxelor şi impozitelor. Valurile de reforme din ultimii 20 de ani nu s-au prea atins de această instituţie şi i-a venit vremea. Dacă ne dorim ca România să fie un actor regional de anvergură trebuie să plătim pentru asta şi primul pas este ca cei care se ocupă cu şmecheria fiscală să se lase de ea sau să fie determinaţi să o facă.
Bugetele României nu mai pot fi construite ”ca să arate bine”. Toţi cei care urmărim acest proces ştim că deficitul se reglează din pix. Se fac plăţi în avans pentru anul următor. Sunt întârziate plăţi în decembrie ca să ”intre” pe deficitul din anul următor. Se supraestimează veniturile pentru că se supraestimează şi cheltuielile cu investiţii şi reglajele se fac apoi în cursul anului. Se fac alocări care arată bine, dar care ştim că sunt irealizabile, pentru ca la rectificare banii să fie mutaţi pentru cheltuieli discreţionare. Nu facem bugetare pe politici şi obiective naţionale, noi împărţim banii unor ministere. O simplă privire asupra bugetului ar trebui să îţi arate priorităţile naţionale, şi nu pe un an, ci pe perioade de mai mulţi ani. Nici vorbă de aşa ceva. Noi facem contabilitate, pe când o naţiune are nevoie de management-ul finanţelor publice. Rezultatul? Suntem anunţaţi în iulie că statul nu are suficienţi bani să încheie anul fiscal. Cu un PIB de 30 de miliarde de euro puteai să jonglezi pe caiet, cu unul de 300 de miliarde de euro nu mai merge. Este prea complex.
Reaşezările fiscale nu mai pot fi făcute cu buldozerul, chiar şi atunci când este necesară o ajustare structurală importantă. E nevoie de un program amplu şi de un calendar care se întinde pe mai mulţi ani. E nevoie de transparenţă. De ce suntem în situaţia asta? Cum facem să nu mai ajungem aici? Ce va face România cu banii în plus?, Educaţie, sănătate, apărare sau doar salarii şi pensii? Începem să avem companii medii şi mari care fac investiţii pe termen lung. De ce le dăm peste cap? Am depăşit etapa în care ne bucuram la orice investiţie străină, vrem să atragem companii mari, strategice, de talie globală. Aceste companii se pot duce oriunde, iar pentru a le convinge să aleagă România ca ţară de destinaţie trebuie să renunţăm la heirupisme.
Da, este posibil ca nivelul unor impozite să crească pentru că nu sunt scrise în stele, dar nu înainte sau fără paşii de mai sus şi nu fără un plan pe termen lung. Politicienii nu pot să ceară solidaritate fiscală înainte de a demonstra chiar ei că reduc risipa bugetară şi evaziunea fiscală, uneori chiar şi când este împotriva intereselor unei părţi din activul de partid. Înţeleg. Înţelegem, dar nu mai merge aşa. Nu dacă vrem să avem greutate. Cine va face această succesiune necesară unui buget sustenabil va găsi mulţi oameni de afaceri şi cetăţeni dispuşi să pună umărul. Altfel, nu prea văd cum şi de ce.
Mai e ceva. Noul şef al Direcţiei de Stabilitatea Financiară din BNR spunea că 60.000 de români au depozite de minim 1 milion de lei şi restul de câteva milioane de abia au în medie economii de 11.000 de lei. O proporţie de 1 la 100. Sau, cum ar spune unii, o inechitate de 1 la 100. O asemenea inechitate nu este rezultatul sistemului fiscal. Cât să impozitezi şi să redistribui? Această inechitate este rezultatul unei administraţii şi a unei politici administrative depăşită de vremuri. România nu mai are nevoie de mii de localităţi şi toată inutilitatea administrativă şi deformarea electorală care vine de aici. Există zone, oraşe şi comune, care se dezvoltă şi care au viitor. Oamenii trebuie să se mute acolo şi ele să fie reorganizate cum trebuie. Există altele care sunt fără viitor şi trebuie să vedem treptat ce facem cu ele. După ce trecem etapa asta de efervescenţă putem vorbi altfel de fiscalitate. România este astăzi o ţară prea dinamică ca să o anchilozezi cu un sistem fiscal complex. Trebuie să fie unul simplu, eficient, corect şi respectat.
Să nu mai gândim pe termen scurt. Să ne comportăm deja ca puterea regională care vrem să devenim. Ambiţiile noastre să nu fie legate doar de următorul deficit, următorul trimestru şi următoarea vizită a agenţiilor de rating, ci de cum asigurăm României un cadru fiscal şi bugetar pe măsura economiei pe care o are astăzi şi a aşteptărilor de la ea în următorul deceniu.
Deocamdată, relaţia dintre statul român şi contribuabili este cea a unui adolescent cu părinţii care nu-i dau niciodată suficienţi bani, el trebuind mereu să găsească motive pentru care cheltuielile i-au depăşit veniturile. E vremea să devină o relaţie serioasă şi pe termen lung ca între nişte adulţi care ştiu că au de realizat lucruri ambiţioase împreună într-o lume imprevizibilă. E vremea să ne maturizăm.
Radu Concordia este directorul executiv al Concordia, una dintre cele mai mari organizaţii patronale, care care include asociaţii ale celor mai mari companii din România
