Una dintre preocupările şi totodată provocările majore cu care se confruntă economiştii în general şi decidenţii de politici economice, în special, în perioada actuală este direcţia în care ar fi eficient şi sustenabil să fie transformată arhitectura actuală a cooperării economice şi financiare internaţionale.
În opinia a numeroşi cercetători şi practicieni, motivaţia justificată economic şi strategic a nevoii de transformare a abordării actuale în acest domeniu este dată de sincopele majore observate pe parcursul crizelor recente. Acestea au evidenţiat faptul că au existat, din păcate, numeroase situaţii în care, tocmai în perioadele de stres sistemic în economie şi societate, fluxurile de aprovizionare cu bunuri vitale pentru gestionarea adecvată a dificultăţilor apărute nu au mai funcţionat la aceeaşi capacitate şi cadenţă.
O abordare obiectivă impune aici o paranteză pentru a sublinia un element pozitiv de maximă importanţă şi relevanţă: tot crizele recente au arătat şi solidaritatea fără precedent între state, comunităţi şi indivizi, efortul comun uriaş şi coordonat de identificare a măsurilor posibile de sprijin pentru cei afectaţi, de mobilizare a resurselor (financiare, tehnice, productive, logistice, umane etc.) şi de colaborare în gestionarea cât mai bună a situaţiei. Dincolo de acestea, rămâne însă evidenţa faptului că în numeroase situaţii, lanţurile lungi de aprovizionare au funcţionat defectuos.
Abordarea obiectivă ne obligă să amintim aici şi faptul că, pentru o lungă perioadă de timp anterior crizei pandemice şi a valului recent de protecţionism manifestat în unele jurisdicţii ca răspuns la intensificarea majoră a tensiunilor geopolitice, tocmai aceste lanţuri lungi de aprovizionare au permis fructificarea avantajelor competitive ale diferitelor economii pentru a reduce costurile de producţie pentru o gamă largă de bunuri, ceea ce nu doar că a dus la intensificarea comerţului internaţional, dar a permis consumatorilor locali să acceseze facil produse mai ieftine, fie cu un raport mai bun între calitate şi preţ, fie cu un nivel tehnologic superior celor disponibile exclusiv din producţia locală.
Globalizarea poate fi definită ca fiind procesul prin care companiile, indivizii şi naţiunile se integrează mai mult la scară globală. Acest proces se caracterizează prin creşterea fluxului de bunuri, servicii, idei şi capitaluri dincolo de frontiere.
Fenomenul globalizării, început în a doua jumătate a secolului trecut, a luat amploare la începutul anilor 90, tocmai pentru că propunea avantaje evidente în sensul optimizării costurilor de producţie şi a lanţurilor de distribuţie prin soluţii de tip just-in-time şi prin valorificarea oportunităţii costurilor de transport din ce în ce mai reduse. Avantajele globalizării au fost întreţinute de creşterea economică susţinută vreme de aproape două decenii, a schimbat mentalităţi şi modele de business. Am asistat la o creştere fără precedent a schimburilor comerciale şi a circulaţiei de persoane, idei şi tehnologie, pe fondul dezvoltării economice şi a promovării unei politici de deschidere faţă de exterior. Notabil, PIB mondial s-a triplat, dar a fost o perioadă a creşterii sub toate aspectele, nu doar economică. Impactul social, ca urmare a creşterii economice susţinute a fost imens; se estimează că peste 1,5 mld de oameni au ieşit din zona de sărăcie (IMF, 2023 Confronting fragmentation where it matters most: trade, debt, and-climate-action).
Mulţi economişti, unii dintre ei cercetători în cadrul unor instituţii financiare sau foruri economice internaţionale consideră că acest mecanism a fost un motor al creşterii bunăstării pentru toţi cei conectaţi la mecanismul complex şi amplu al fluxurilor multilaterale comerciale şi de finanţare. Este adevărat că această bunăstare pe care globalizarea a determinat-o nu a avut o distribuire uniformă, existând critici care afirmă ca acest proces a fost însoţit de o creştere a inegalităţii. O parte dintre economiştii la care făceam referire mai sus susţin că ar trebui să facem eforturi pentru a menţine mecanismele globalizării. Simplificând foarte mult, globalizarea este văzută ca echivalentul diviziunii sociale a muncii, în care fiecare ţară (sau comunitate) se specializează în acele activităţi productive şi exporturi pentru care deţine în mod natural sau şi-a construit în timp avantaje competitive. Din această perspectivă, la fel ca şi diviziunea muncii, mecanismele globalizării favorizează alocarea mai eficientă a resurselor (naturale, umane, financiare).
În Figura 1 prezentată mai jos se observă că, în medie la nivel global, valoarea schimburilor comerciale internaţionale ca pondere în PIB a cunoscut o tendinţă de uşoară scădere după maximul consemnat anterior crizei financiare globale declanşate în anul 2007. Chiar dacă a recuperat rapid după scăderile generate de criză, atât în 2010-2011 (la ieşirea din criza financiară globală), cât şi în 2021 (după diminuarea şocului pandemic iniţial), nu a mai depăşit maximul de circa 61% din PIB consemnat în anul 2008.
Tot în Figura 1 se observă că, în termeni relativi, ţările sărace sau puternic îndatorate au cunoscut un declin mult mai puternic al activităţii de comerţ exterior, situându-se în permanenţă după anul 2012 la un nivel inferior în raport cu ţările caracterizate de un nivel ridicat al veniturilor (conform clasificării şi datelor Băncii Mondiale).
Totuşi, o categorie aparte, formată din ţări aflate între extrema celor cu nivel de dezvoltare economică foarte redus şi extrema ţărilor foarte dezvoltate, respectiv economiile emergente şi în curs de dezvoltare, a cunoscut o creştere semnificativă a puterii economice în termeni relativi. Figura 2 ilustrează faptul că economiile emergente şi în curs de dezvoltare şi-au sporit semnificativ contribuţia la PIB-ul global pe parcursul ultimilor 35 de ani, în detrimentul economiilor dezvoltate, sau al unor blocuri economice avansate precum G7 sau Uniunea Europeană.
Totodată, Figura 3 arată că de la intrarea în mileniul actual, grupul economiilor emergente şi în curs de dezvoltare a consemnat cu regularitate rate anuale de creştere economică mai mari în comparaţie cu grupul economiilor avansate, cu blocul G7 sau Uniunea Europeană. Această situaţie mai favorabilă în termeni relativi pentru grupul ţărilor cu economie emergentă şi în curs de dezvoltare s-a menţinut chiar şi în anii 2009 şi 2020, de scădere economică în zonele dezvoltate şi la nivel global.
Globalizarea, prin politica de deschidere promovată timp de decenii a condus la o creştere fără precedent a oportunităţilor de angajare şi la reducerea ratei şomajului.
De asemenea, nu poate fi neglijat dezideratul creşterii competitivităţii: o economie mai integrată, cu mai puţine bariere în calea comerţului şi a investiţiilor, poate face ca o naţiune sau o regiune să fie mai competitivă la nivel mondial şi mai atractivă pentru investitori, ceea ce determină creşterea investiţiilor.
În alte domenii, globalizarea a stimulat creşterea schimburilor culturale, colaborarea mai intensă în domeniul cercetării ştiinţifice şi răspândirea mai rapidă a noilor tehnologii.
Inovaţia este un catalizator pentru creştere economică, iar transferul tehnologic potenţează inovaţia şi creşterea sustenabilă (Allen and O'Shea, 2014). O lume integrată, conectată, care favorizează sinergiile poate spori fluxul de idei, tehnologii şi cunoştinţe între regiuni şi industrii, stimulând inovarea. Iar în fond, aceasta este ceea ce dorim cu toţii, îmbunătăţirea soluţiilor tehnologice pentru o creştere economică durabilă.
Am asistat în ultimele decenii la o creştere a cooperării internaţionale şi a dialogului. Iar cooperarea în ştiinţă şi tehnologie ca aspect particular al cooperării internaţionale trebuie să continue, cu atât mai mult în contextul crizelor suprapuse şi al obiectivului dezvoltării sustenabile. Ca o consecinţă a creşterii cooperării internaţionale s-a observat şi uniformizarea reglementărilor, ceea ce a potenţat dezvoltarea economică, prin facilitarea schimburilor comerciale şi a mobilităţii forţei de muncă.
Desigur că modelul de dezvoltare pe care s-a bazat globalizarea nu este infailibil. Detractorii ideii de globalizare aduc ca argumente creşterea disparităţilor economice, cu precădere în ţările emergente şi afectarea mai cu seamă a clasei de mijloc, prin pierderea locurilor de muncă din sectorul manufacturier. Din acest unghi, globalizarea este privită ca urmând agenda unei elite economice şi a companiilor multinaţionale, care au raportat rezultate economice foarte bune şi au cunoscut o dezvoltare fără precedent. De asemenea, se aduce în discuţie şi erodarea suveranităţii statale prin suprapunerea reglementărilor internaţionale sau regionale cu reglementările naţionale, pe de o parte, şi pe de altă parte, prin implicarea în tot mai mare măsură a reprezentanţilor mediului de business în zona deciziilor politice.
În plus, vulnerabilităţi sistemice evidenţiate odată cu criza financiară din 2007-2008 şi subliniate de recenta serie de crize suprapuse, oferă argumente pentru descreşterea popularităţii ideii de globalizare şi sporeşte numărul anti globaliştilor.
Ieşirea Marii Britanii din UE, un eveniment spectaculos în sine şi care părea improbabil cu doar câţiva ani înainte, a alimentat speculaţiile privind necesitatea schimbării paradigmei de dezvoltare şi a deschis noi oportunităţi pentru poziţionare strategică în domeniul financiar, spre exemplu, dacă ne gândim doar la doi concurenţi tradiţionali ai City-ului londonez, Paris şi Frankfurt în eforturile lor de a atrage în sfera lor operaţiuni anterior desfăşurate în City. Am asistat, de asemenea, la adâncirea tensiunilor între diverse blocuri importante de putere geopolitică şi implicit la sporirea barierelor comerciale între acestea. De asemenea, debutul pandemiei COVID-19 în 2020 şi debutul războiului din Ucraina în 2022 au demontat sustenabilitatea sistemelor de aprovizionare şi livrare de tip just-in-time.
Aşadar, discutăm de o serie de factori şi evenimente care amplifică tendinţa de creştere a independenţei economiilor naţionale, mai ales în ceea ce priveşte resursele de importanţă critică, suprapuse cu o scădere a atractivităţii globalizării. Crizele bruşte şi neaşteptate cu efecte generalizate, aşa cum a fost criza pandemică, alături de tensiunile geopolitice, accesul limitat şi dependenţa de resurse sau curente naţionaliste recent aflate pe un val de simpatie în creştere par să susţină inversarea trendului globalizării şi aduc tot mai mult în discuţie fenomenul fragmentării.
Fragmentarea comportă însă o serie de riscuri, printre care probabil că cel mai important se referă la impactul asupra creşterii economice globale, în cel mai pesimist scenariu determinând o scădere a producţiei globale de 7% (IMF, 2023 Confronting fragmentation where it matters most: trade, debt, and-climate-action).
De asemenea, fragmentarea poate crea un mediu de reglementare complex şi dezarticulat, care se poate dovedi costisitor şi ineficient, oferind oportunităţi pentru arbitraj şi destabilizând mecanismele concurenţiale, de stabilitate financiară, de protecţie a calităţii şi a drepturilor consumatorilor locali.
Una dintre provocările cu care ne confruntăm în prezent este necesitatea reducerii disparităţilor economice şi sociale. Dacă mai devreme menţionam că beneficiile globalizării nu au fost distribuite suficient de echitabil, pe de altă parte este destul de evident că fenomenul de fragmentare economică reduce oportunităţi şi privilegiază accesul la resurse şi finanţare ceea ce, de asemenea, conduce la adâncirea disparităţilor. Este necesară promovarea unei dezvoltări mai echilibrate la nivelul regiunilor şi al ţărilor, dificilă în condiţii de fragmentare. În acelaşi registru, este necesară îmbunătăţirea standardelor de viaţă prin creşterea accesului la facilităţi de bază şi creşterea veniturilor şi, trebuie să recunoaştem că nu fragmentarea este răspunsul la această necesitate.
În esenţă, scopul preocupărilor pentru regândirea arhitecturii actuale a cooperării economice şi financiare internaţionale este asigurarea funcţionării lanţurilor de distribuţie şi protejarea lor de efectele tensiunilor geopolitice prin localizarea producţiei de bunuri cu importanţă strategică şi a surselor de aprovizionare cu materii prime esenţiale către zone prietenoase cu valori culturale şi viziuni politice şi strategice similare.
Cred că o idee importantă este aceea că globalizarea şi fragmentarea economică nu se exclud reciproc. Perioada următoare va fi probabil caracterizată printre altele de căutarea unui echilibru optim al proporţiilor în care aceste două tendinţe se vor regăsi în funcţionarea economiei. Este clar că ambele abordări au avantaje şi dezavantaje, dar ele pot fi şi complementare în unele situaţii. Schimbările în arhitectura comerţului internaţional sunt deocamdată incipiente şi probabil că vor continua să se manifeste şi să evolueze pe termen lung.
O altă idee importantă este aceea că politicile şi reglementările pot avea un impact semnificativ asupra relaţiei dintre globalizare şi fragmentarea economică, iar acestea pot avea în unele perioade un caracter pronunţat subiectiv, de exemplu în perioadele electorale sau în cele dominate de turbulenţe sociale în creştere. De exemplu, politicile comerciale protecţioniste care limitează fluxul de bunuri şi servicii peste graniţe pot duce la o mai mare fragmentare economică, în timp ce politicile comerciale deschise pot promova integrarea şi creşterea economică (dar implică asumarea unor costuri iniţiale, în special în economii cu vulnerabilităţi structurale). Echilibrul şi proporţia dintre cele două abordări depinde în mare măsură de circumstanţele specifice şi de politicile puse în aplicare pentru a o gestiona.
În cele din urmă, este important să recunoaştem că globalizarea şi fragmentarea economică sunt fenomene complexe care nu pot fi pe deplin înţelese sau abordate prin soluţii sau politici simple. Totodată, probabil că acestea vor coexista în anii următori, ca efect al repoziţionării structurale a abordărilor în comerţul internaţional în urma crizelor recente. De aceea, este necesar să aprofundăm înţelegerea nuanţată a factorilor şi a dinamicilor care stau la baza fragmentării economice şi a globalizării, pentru a găsi optimul ansamblului de politici comerciale care poate promova creşterea şi dezvoltarea economică durabilă.
Un motor al dezvoltării economice viitoare poate fi reprezentat, ca de atâtea alte ori în istoria recentă, de inovaţie şi adoptarea pe scară largă a dezvoltărilor tehnologice, care ar putea amplifica latura sustenabilă a creşterii economice. Deşi opiniile economiştilor sunt încă divergente, mecanismele economiei circulare sunt deja o parte importantă a strategiilor de dezvoltare economică şi creştere a calităţii vieţii.
Evoluţia societăţii şi a economiei globale se află probabil aproape de un punct de cotitură modelat în parte şi de efectele fenomenului de globalizare manifestat ulterior anilor 90’. Suntem martorii unei dezvoltări fără precedent a reţelelor de comunicare şi a unui impact major al digitalizării în viaţa economică şi socială. Anii anteriori de tatonări în domeniul tehnologiilor de machine learning ne-au adus astăzi alături de numeroase aplicaţii de inteligenţă artificială de o performanţă uluitoare, problematică şi provocatoare în multe aspecte, dar şi generatoare de oportunităţi inimaginabile în urmă cu câţiva ani, cu avantajele şi riscurile de rigoare în încercarea de a redesena arhitectura mediului în care trăim folosind noile dezvoltări tehnologice.
Suntem din nou în faţa unui salt important care va influenţa viitoarea dezvoltare economică a naţiunilor şi va modifica stilul de viaţă al cetăţenilor. În tot acest cadru, dezbaterile asupra posibilelor noi modele de dezvoltare sunt fireşti şi trebuie să ţină seama atât de oportunităţi, dar şi de poverile actuale: creşterea fără precedent a datoriei publice globale, polarizarea societăţii şi adâncirea discrepanţelor dintre ţări şi zone geografice, dinamica populaţiei şi migraţia, tensiunile sociale în creştere, degradarea eco-sistemului planetar, proliferarea tehnologiilor militare distructive etc.
Paradoxal, acest posibil punct de inflexiune în dezvoltarea societăţii, facilitat de tehnologie, este catalizat chiar de crizele din ultima perioadă şi de conştientizarea limitărilor creşterii economice, în condiţiile în care vechiul model bazat preponderent pe globalizare pare că şi-a cam epuizat resursele de creştere şi a devenit sub-optimal. Iar principala nouă resursă pare a fi avansul ştiinţei, într-o lume conectată 5G şi cu ajutorul AI, unde viteza de dezvoltare a noilor tehnologii ar putea creşte exponenţial în anii următori, transformând complet lumea în care trăim.
