Numeroase prognoze, făcute în vară ori în această primă parte a toamnei, converg către certitudinea că PIB-ul nostru îşi va relua creşterea plus către sfârşitul anului viitor. Avem însă parte şi de câteva scenarii cu o încărcătură de optimism ceva mai mare, care văd mult mai aproape oprirea căderii economice. În trimestrul ce tocmai a început sau cel târziu în primul trimestru al anului 2021. E firesc să inventariem aceste scenarii, să le luăm în calcul atât pe unele cât şi pe celelalte, dar mai cu seamă e firesc să avem în vedere că în împrejurările actuale marjele de eroare ale prognozelor ar putea fi mai mari, chiar mult mai mari decât în vremuri obişnuite.
Domeniul acesta, al scrutării zilei de mâine, al cercetării deci cu de-amănuntul a mişcării producţiei şi consumului în viitorul apropiat, este tarat în general de incertitudini. Cu atât mai mult însă, în vremuri de criză, incertitudinile sunt mai frecvente şi mai mari. În criza noastră dublă, criza sănătăţii publice care tocmai îşi returează motoarele şi criza economică într-un strâns raport de cauzalitate cu această pandemie, ce se distinge nu doar prin creşterea numărului de infectări, ci şi prin scoaterea din minţi a unei părţi a populaţiei, nu mai putem miza în prea mare măsură pe prognoze. Accentul, acum, trebuie pus pe ţinte! Ca în război: cu planuri „de bătaie“ detaliate, cu cote ce trebuie să fie atacate şi cucerite, cu arsenalul (în sensul de totalitate a mijloacelor de luptă) ce urmează să fie mobilizat. Şi, totodată, cu o muncă stăruitoare, tenace şi inteligentă pentru ridicarea moralului tuturor celor din linia întâi, de pe cele două fronturi: cel al confruntării cu molima şi cel al bătăliei cu recesiunea.
Desigur, există pericolul ca nu doar prognozelor, ci şi ţintelor să le fie inoculate nu doar substanţe care să ridice imunitatea, ci şi câteva doze de iluzii. De exemplu, că am mai putea să mergem înainte cu sute de mii de companii care să-şi încheie bilanţurile anuale cu datorii mai mari decât întreaga lor avere ori cu pierderi. Fără îndoială, economia românească nu se confruntă doar de azi, de ieri cu pierderi sau cu capital negativ. Astfel de deficienţe au fost însă resimţite mai pregnant atât în timpul recesiunii din anii 2009 – 2010, cât şi în vremea boomului din 2015 – 2019. Criza actuală însă le-a amplificat.
Acum ar fi momentul ca toate aceste companii, care produc pierderi sau se complac să înoate în datorii, să fie chemate la raport. Timpul romantismului economic a trecut iar bugetul nu mai are resurse să acopere risipa. Şi cum, în principal, atât pierderile cât şi capitalul negativ sunt cauzate de risipă, asaltul împotriva acestei redute nu mai poate întârzia.
Acum e criză. Dar crizele, indiferent de ce ne spun prognozele, vin şi trec. Va trece şi criza asta. Dar bătălia pentru sănătate economică va trebui să meargă înainte atât timp cât, în multe dintre companiile româneşti, incompetenţa unei mari părţi a managerilor, lucrul de mântuială, consumurile aiurea de resurse energetice şi materii prime importate cu valută forte vor marca economia noastră. Iată de ce numai grăbirea restructurărilor, forţată pe un câmp vast, va putea să pună capăt risipei. Prin reglarea raporturilor producţie-consum şi salarii-muncă. Închiderea câtorva întreprinderi cu pierderi şi disponibilizările de personal nu înseamnă că restructurarea a început. Acestei reforme i s-a scris doar prefaţa. Atât. Important ar fi să vedem companiile din economia românească câştigând noi cote de piaţă, cu bunuri şi servicii performante. Şi producând bani.
De altfel, o schimbare de substanţă în economie nici nu e posibilă fără cucerirea de noi pieţe, în condiţii de concurenţă şi costuri adevărate. Restructurarea aşteptată înseamnă să fie puse în funcţiune aceste pompe de oxigen de care economia are nevoie vitală. Numai aşa vom ajunge la un model eficient de creştere economică plus, care să pună în mişcare un sistem complex de mijloace aducătoare de profit.
Fără îndoială, România are nevoie de creştere economică. Dar nu de o creştere bolnavă, cum am mai avut. Numai că o creştere sănătoasă nu va fi posibilă fără o nouă cultură economică, orientată spre piaţă. Un tip de cultură aplicată, care să asigure o succesiune de alegeri bine făcute: ce se produce, pentru cine, cât, cum... totul subordonat profitului.
În întregul sistem economic, de la menaj şi întreprinderi la servicii. Şi totul începând de la capitalul investit. Într-un cadru general dominat de voinţă, de înţelegere socială şi, în fine, de investitori interni care să asigure urcuşul.
Şi de mai mulţi investitori străini, pe care i-am putea atrage prin legi bune şi stabile, într-un climat economic intern avantajos şi prin sisteme optime de valorificare a investiţiilor. Bătălia pentru investiţii va fi tot atât de grea ca şi aceea împotriva risipei.
