Caută doar în titlu
Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu, BNR: Timpul era grăbit atunci

Învăţaţii români ştiau, încă de demult, „că numai acei bani sunt buni care umblă în toată lumea“. Ei aveau cunoştinţă despre ideile gânditorilor din Cilicia – denumire antică a unei aşezări din Asia Mică, a cărei capitală devenise vestită  pentru viaţa ei culturală şi pentru şcolile de acolo –, care erau convinşi că banul, oricând şi, mai cu seamă, când ai nevoie de el, e bun numai dacă poate fi nervul care mişcă lucrurile.

Deloc întâmplător însă, în baza acestei bogate moşteniri, de îndată ce Unirea de la 1859 a devenit fapt împlinit, visul unei monede naţionale a renăscut cu şi mai multă forţă. Noua monedă, leul, a devenit repede un simbol naţional. Asemenea drapelului ţării.

ANOTIMPURILE  LEULUI

În vremurile moderne, când România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi-a făcut bancă centrală cu 33 de ani înaintea Statelor Unite ale Americii, a 16-a în cronologia băncilor centrale de pe întreaga planetă, elitele ţării – care au înţeles că banii înseamnă putere, înseamnă prosperitate şi n-au încetat să cultive încrederea în moneda naţională tot aşa cum sădeau încredere în armată, în şcoală, în biserică – au făcut din leul românesc un ban de largă circulaţie, o monedă tare, ce era  primită pretutindeni.

Generaţiile care au alcătuit, din 1880 si până în 1945, capitalul uman al Băncii Naţionale a României, având conştiinţa faptului că banul este nervul lucrurilor, s-au bătut să-i confere leului prestigiu şi putere. Şi au reuşit. În pragul Primului Război Mondial, România realiza al 11-lea PIB ca mărime din Europa, clasându-se înaintea Suediei, Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, Portugaliei, Greciei, Turciei. Treizeci de ani mai târziu,  ministrul de externe al lui Hitler, Ribbentrop, a fost nevoit să recunoască - era în 1943 - că „leul este cea mai bine acoperită (cu aur şi cu mărfuri – n.a.)  monedă din Europa“.

După război însă, când istoria a plasat România dincoace de „cortina de fier“, într-o lume ce-i era străină, leul, chiar dacă a trecut prin momente mai bune sau mai rele, după împrejurări, în general a avut soarta monedelor din zona ţărilor comuniste. Niciuna dintre aceste monede, şi în primul rând „moneda fanion“, rubla, nu era convertibilă, nu umbla prin lume, iar în cele din urmă, când sistemul comunist s-a prăbuşit în 1989, una dintre cauze a fost aceea că monedele din această zonă şi-au pierdut trăsătura de nerv care mişcă lucrurile. Leul, în anii 1980, nu mai avea deloc putere. După ce, în 1981, România intrase în încetare de plăţi, trocul era în vogă. Nici măcar mita nu mai era acceptată în lei.

LA UN LEU ÎN CIRCULAŢIE ÎN MAGAZINE ERAU MĂRFURI DE NUMAI 9 BANI

Populaţia României a intrat în anul 1990 având în buzunare şi la CEC 300 miliarde de lei. Erau mulţi, foarte mulţi acesti bani... dar anemici! În plus, oamenii nici nu prea aveau ce să cumpere. Mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Iar acestor bani, „în plus“, li s-au adăugat alţi bani, în cea mai mare parte adunaţi fără o bază economică. Aşa că,  în faţa noii puteri, prima cerinţă era absorbirea acestui surplus de masă monetară.

În toamna lui 1990 intrasem în echipa „Curierului Naţional“, ziar în pregătire, programat să apară pe piaţă la 5 decembrie, şi mă ocupam de proiecţia spaţiilor rezervate economiei, ce aveau să fie generoase în acest cotidian. Noi, jurnaliştii de la rubricile economice, eram atenţi la mişcările ce aveau loc ori se anunţau la Banca Naţională. Pentru că, după 1 ianuarie 1990, în economie începuseră să fie simţite unele schimbări. Întâi şi întâi, nu mai aveam planificare. Şi nici comandă economică „de sus“. Treptat, pe măsură ce ne luminam, am început să vorbim despre contracte în loc de relaţii centralizate, dictate prin plan. Şi chiar despre promovarea stimulentelor materiale în locul celor exclusiv morale.

Nicio noutate nu se anunţa însă dinspre lumea banilor. În ochii românilor, atunci,  banii puteau trezi fascinaţie, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviţi în dimensiunea lor esenţială de motor al vieţii economice. Aşa am fost „educaţi“. Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câţi a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzoriu în care „repartiţia se va face după nevoi“, iar omenirea „va scăpa de pacostea plăţilor“. Lozinca suna frumos: „Totul va fi gratuit, tovarăşi“.

De fapt, comunismul a încercat să rupă banii de sensul lor istoric conferit de capitalism: acela de resursă a dezvoltării. Decenii la rând nu ne-a preocupat preţul banilor. Plafoanele de credite erau stabilite prin plan. La fel şi ratele dobânzilor, care se menţineau la un nivel derizoriu. Nici preţurile mărfurilor nu depindeau de jocul firesc al pieţei. Prin plan se decidea: marfa cutare costă atât. Marfa în cauză avea cu totul altă valoare, dar preţul ei era ţinut în loc din motive ideologice. Mitul „stabilităţii“ preţurilor şi banilor era mai presus de orice. După ce au fost blocate exporturile, s-a văzut că importurile nu aveau cum să renască. Era nevoie de valută. Ori de câte ori era pronunţat cuvântul valută privirile se îndreptau către Banca Naţională. Or, în Lipscani 25 nu funcţiona o bancă centrală. Şi nu exista o piaţă valutară. Banca Naţională mergea înainte, aşa cum fusese reorganizată în baza legilor din 1970, cu unele atribuţii de bancă centrală, dar fiind în esenţă o bancă de unde întreprinderile îşi primeau creditele repartizate prin plan – valută pentru importuri, lei pentru producţia internă - numai că în noile împrejurări istorice nu mai era plan şi nu mai veneau de la centru nici valută, nici lei. Rezultatul? Se ajunsese ca, în magazine, să fie mărfuri de numai 9 bani pentru 1 leu în circulaţie.

„DACĂ MURGESCU NU MUREA, TRANZIŢIA NOASTRĂ ARĂTA ACUM CU TOTUL ALTFEL“

În toamna lui 1990, mă întâlneam frecvent cu profesorul Gheorghe Dolgu. Fusese rector al ASE-ului, ministru adjunct la externe şi, mai cu seamă, avusese un rol important în organizarea publicaţiilor economice de dinainte de decembrie 1989. Era şi el mirat că nu se mişcă nimic la Banca Naţională, unde era nevoie de o reformă profundă, care s-o întoarcă radical cu faţa către economia de piaţă. Dolgu îi cunoştea pe mulţi dintre specialiştii de la BNR, erau profesionişti încercaţi, dar era nevoie de o decizie politică şi de un creier care să se angajeze într-o reformă în stil mare.

De la profesorul Dolgu am aflat, cu două zile înainte de 4 septembrie 1990, că va fi numit un nou guvernator la Banca Naţională. Numele lui: Mugur Isărescu. Am întrebat dacă are „carte de vizită“. Mi-a spus că are. A fost aproape 20 de ani în echipa academicianului Costin Murgescu, la Institutul de Economie Mondială. Si-a dat doctoratul în anii 1980, cu profesorul Costin Chiriţescu, cu o teză despre schimburile valutare. Iar de şapte luni e consilier economic la ambasada noastră din Statele Unite, unde pregăteşte reluarea relaţiilor României cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială. Au găsit, în sfârşit, omul potrivit.

Să fi fost 20 de ani în echipa lui Costin Murgescu era ceva. Ascultasem câteva conferinţe ale profesorului despre mersul ideilor economice la români, temă din care a făcut o carte de referinţă. Murgescu era fascinant. În 1964, anul „Declaraţiei de independenţă“, scrisese o carte despre poziţia României faţă de opţiunea sovietică de a ne obliga pe noi, în cadrul CAER, să ne ne limităm activitatea economică la agricultură şi la industria legată de agricultură, care în ziua scoaterii ei în vânzare a produs o atât de mare îmbulzeală încât au fost sparte geamurile la librăria Eminescu. De altfel, au circulat şi au făcut epocă vorbele academicianului Postolache, care a spus că „dacă Murgescu nu murea, în august 1989, reforma noastră ar fi arătat cu totul altfel“.

Mai mulţi dintre colaboratorii profesorului, de la Institutul de Economie Mondială, erau deja, în guvern ori în instituţii centrale, în puncte cheie ale tranziţiei la economia de piaţă. Între ei, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş şi Constantin Pota. Iar Adrian Severin, ministrul reformei, realizase lucrări în cadrul institutului. Acum intra în scenă Mugur Isărescu.

PRIMA URGENŢĂ – VALUTA

Valuta forte – fie dolarul, fie alte monede din clasa de sus – deschidea uşi pe care leul nu le putea deschide. Iar noi, în drumul spre o altă condiţie economică, am întâlnit o mulţime de uşi încuiate. Nevoia de dolari, de alte valute s-a născut din nevoia noastră de importuri de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, de alimente, de alte bunuri de consum, de servicii. Dar aveam nevoie de valută şi pentru a ne reîntregi rezervele valutare în absenţa cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis imposibil de împlinit fără o bancă centrală reformată.

Prima misiune a guvernatorului Isărescu: piaţa valutară. Iar noul guvernator era specialist în schimburi valutare. Încerc acum, după trei decenii, să recompun din memorie acel timp. Era un început. Multe dintre vechile reflexe încă dăinuiau. Dar România a dobândit repede o piaţă valutară, una  funcţională, în acei ani tumultuoşi, grei şi importanţi. Ani în care  vremurile noi au dat continuu pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai „sus“. Oamenii n-aveau obişnuinţa să privească în ei şi să caute acolo soluţii. O aşteptau să vină de sus dar timpul se derula surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piaţă, deschideri către lume, capitalism.

Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce lega săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înţeleagă vremea care se grăbea atunci.

 
AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.