Publicaţia franceză Le Monde face o trecere în revistă a ceea ce au însemnat PAS-urile în anii '80, de ce dă fiori ipoteza pierderii suvernităţii fiscale a unei ţări în derivă financiară, vehiculată în aceste zile şi care este diferenţa dintre "pastilele" prescrise de FMI în acea perioadă şi ce urmăreşte, de fapt, UE, prin planul de rigoare bugetară care ar urma să devină literă de lege peste un an.
Dacă cele două metode - ale FMI şi UE - par foarte diferite, în ambele cazuri este vorba de a justifica un control suprastatal asupra unei politici economice naţionale, control axat, în general, pe rigoarea bugetară cu scopul asanării finanţelor publice în derivă.
Totuşi, moştenirea PAS-urilor (cu forme şi precondiţii modificare acestea au fost folosite de Bana Mondială şi în România, sub denumirea de PSAL I şi PSAL II, în anii 90) - a făcut obiectul bilanţurilor mai mult decât controversate. De ce, deci, ideea unei "puneri sub tutelă" este acum readusă în discuţie?
În cazul Greciei, ca şi a ţărilor supuse planurilor de ajustare structurală (PAS) consensul economiştilor puternic dominat de "Şcoala de la Washington" pleacă de la principiul că singură stabilitatea macroeconomică a unei ţări este în stare să genereze creştere economică. Nu ar fi vorba, drept urmare, decât să repui în drepturi această stabilitate pentru a scoate ţara din datorii.
Plecând de la acest postulat, PAS-urile au avut drept principal obiectiv reechilibrarea balenţelor de plăţi: ajutorul FMI este, deci, condiţionat de asanarea finanţelor publice ale ţării.
Pentru a satisface aceste exigenţe, FMI şi Banca Mondială, supervizoare ale PSD-urilor, constrâng guvernele să adopte măsuri radicale: tăieri drastice în finanţele publice (educaţie, sănătate, ajutoare sociale), privatizări ale întreprinderilor de stat, suspendarea subvenţiilor, abolirea controlului preţurilor şi a barierelor protecţioniste.
Costul social al unor astfel de măsuri este incalculabil, arată Le Monde.
În 2002, adică la 20 de ani după instaurarea acestor PAS-uri, economistul Joseph Stiglitz, trage concluzii amare în cartea sa "Marea Deziluzie". Laureatul premiului Nobel pentru economie vorbeşte în cunoştinţă de cauză pentru că a fost vicepreşedinte şi economist-şef la Banca Mondială, partenerul financiar al FMI în cadrul PAS-urilor.
În cartea sa, Stiglitz repune în discuţie rigoarea bugetară impusă de FMI ţărilor în curs de dezvoltare şi ia exemplul Etiopiei care s-a văzut, în 1997, într-o situaţie dramatică, de foamete , deşi rezultatele sale macroeconomice erau conforme cu exigenţele FMI.
O altă dogmă a FMI este aceea că echilibrul bugetar al unei ţări trebuie să depindă doar de impozitele sale şi să nu integreze un ajutor străin.Un principiu respins de Stiglitz care regretă că FMI consideră că acest ajutor pe care îl crede "instabil" trebuie să constituie o rezervă în loc să fie cheltuit în cadrul politicilor de dezvoltare.Or, arată economistul, intrările ajutoarelor internaţionale sunt chiar mai regulate, mai constante, decât intrările fiscale proprii în bugetul unei ţări.
Între alte credinţe dogmatice denunţate de Stiglitz: liberalizarea pieţelor financiare, judecată drept indispensabilă pentru scăderea dobânzilor. Pliindu-se pe această doctrină, Kenya - una dintre principalele ţări care au beneficiat de un PAS - a deschis, la începutul anilor 90, piaţa sa financiară concurenţei şi şi-a scindat băncile în mai multe entităţi de anvergură mai mică. Ca şi Etiopia care urmărise aceleaşi recomandări, Kenia a văzut, la rându-i, cât de contraproductive au fost precondiţiile FMI: un val de bancrute între 1993-1994 şi o creştere a dobânzilor.
În America Latină, Argentina nu a scăpat mai uşor. După ce şi-a indexat moneda la dolarul american, după sfaturile FMI, inflaţia a scăzut, este adevărat, dar impunerea unei rate de schimb fixe a frânat puternic creşterea economică. Cât despre deschiderea sistemului bancar argentinian către investiţiile străine - măsură salutată de FMI - acest lucru a penalizat IMM-urile care şi-au văzut accesul la credite blocat.Or, acordarea de credite companiilor locale este indispensabilă creşterii, subliniază Stiglitz.
În cazurile în care PAS-urile au permis reîntoarcerea la echilibrele macrofinanciare, creşterea a rezultat din factori exogeni. ÎnAlgeria, doar creşterea preţurilor hidrocarburilor pe scară mondială a permis reducerea dezechilibrelor şi reîntoarcerea la niveluri de creştere economică pozitive.
Dacă experienţa PAS-urilor aruncă o îndoială asupra politicilor de austeritate pentru finanţele publice în suferinţă, nu trebuie uitat, arată Le Monde, că UE le cuprinde în cadrul mecanismelor sale de supraveghere, doar că ele nu sunt apriori. Simpla existenţă a Pactului de Stabilitate şi Creştere care limitează nivelul deficitelor statelor membre este un exemplu. Criza relevă că această tutelă a Bruxelles-ului pe finanţele ţărilor membre rămâne teoretică.
A plantat Germania în 2003 sămânţa crizei care mătură acum Europa ?
Controlul autorităţilor europene asupra politicii bugetare a Greciei ar reprezenta o premieră. Deşi acest control pare, pentru moment, în afara chestiunii, o asemenea eventualitate ar putea să se precizeze în cazul în care Grecia ar intra în faliment, la 20 martie, când Atena are nevoie de 14,4 mld. euro, bani pe care nu-i găseşte acum.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
