Caută doar în titlu
Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu povesteşte cum a ajuns BNR să revină pe pieţele internaţionale de capital după o interdicţie de 15 ani, după ce România a intrat în incapacitate de plată în 1981, din decizia lui Ceauşescu

Trei mari erori de strategie politică, din prima parte a anului 1990, au împovărat pentru multă vreme economia românească. Am în vedere liberalizarea importurilor concomitent cu interzicerea exporturilor, deschiderea graniţelor fără să se fi trecut totodată la liberalizarea preţurilor şi subvenţionarea de către stat a preţurilor unor produse alimentare de bază simultan cu reintroducerea în pachetele salariale a tuturor drepturilor băneşti amputate în anii 1980, deşi încă din ianuarie 1990 se înregistrau mari căderi de producţie, iar pe pieţele interne circulau mulţi bani şi puţine mărfuri.

Consecinţele au fost dramatice. Cum exportul, motor principal al oricărei economii, fusese scos din funcţiune, a fost consumată pe importuri toată valuta din rezervele statului. În acelaşi timp, întârzierea cu nouă luni a liberalizării preţurilor, faţă de deschiderea graniţelor, a stimulat „turismul comercial“; primii noştri „întreprinzători pe cont propriu“ au cumpărat ieftin, pe lei, mărfuri din ţară, pe care apoi le-au vândut scump, pe valută, în Turcia sau în spaţiul iugoslav. Mărfurile alimentare cu preţuri subvenţionate, cu deosebire untul, au fost primele care au dispărut din magazine. Pe la începutul toamnei 1990, după mai multe luni în care exportul, interzis oficial, a prosperat totuşi pe reţelele pieţei negre, magazinele erau atât de goale încât la 1 leu în circulaţie pe piaţa internă circulau mărfuri de 9 bani.

Acestea erau condiţiile interne, în septembrie 1990, când BNR şi-a redobândit rolul de bancă centrală de tip european şi a trecut la reformarea radicală a întregului sistem bancar românesc.

Forţarea achitării datoriei externe s-a răzbunat

Scala problemelor greu sau foarte greu de rezolvat, de pe agenda noii conduceri a Băncii Naţionale, era mult mai largă. Iar toate aceste probleme aveau un numitor comun: carantina financiară de 15 ani impusă României, de către băncile de pe pieţele internaţionale, după „defectarea plăţilor“ în 1981. În toamna lui 1990 se împliniseră 10 ani de izolare, mai rămâneau cinci, iar speranţa ridicării acestei sancţiuni, născută după 22 decembrie 1989, se năruise în timpul mineriadei din vara lui 1990. O echipă a Băncii Mondiale, ce se afla atunci la Bucureşti cu scopul de a ne veni în ajutor, şi-a făcut bagajele şi a dispărut din România. Am rămas în izolare încă cinci ani.

Cum s-a ajuns aici? România modernă, în toată istoria sa de 161 de ani, şi-a întemeiat dezvoltarea pe acumulări de capital. Fie că a atras investiţii străine, fie că a făcut împrumuturi în valută de la băncile de pe pieţele internaţionale. În toţi aceşti ani, în timp ce hărţile întocmite de instituţiile specializate în analiza pieţelor financiare au fost înnegrite de foarte multele cazuri de pe planetă de „defectare a plăţilor“ de către ţări din linia întâi a vieţii economice, în numai două situaţii apare pe aceste hărţi şi România. Prima dată în 1933, în vremea crizei economice interbelice, iar a doua oară în 1981. Instituirea carantinei financiare în 1981, pentru 15 ani, nu e legată însă de încetarea plăţilor, ci de reacţia conducerii de atunci a României de după încetarea plăţilor.

Anii 1970 au fost dificili pentru întreaga economie a lumii. Dar, cu deosebire, au fost dificili pentru ţările dezvoltate. Două crize ale petrolului, soldate cu evadarea preţurilor combustibilului dintr-o matcă îndelung consolidată, dublate de o inflaţie galopantă ce a durat mai bine de un deceniu, au avut un puternic impact inclusiv pe pieţele financiare internaţionale. Dobânzile bancare au sărit şi ele din matcă şi, treptat, mai cu seamă către anii 1980, au urcat peste 20 la sută. Creditele s-au scumpit considerabil. Or, tocmai în această perioadă, după ce la începutul anilor 1970 fusese primită în FMI, dobândind o garanţie în plus, România şi-a majorat datoria externă. La începutul anilor 1980, într-o conjunctură complicată, când factura serviciului datoriei noastre externe crescuse considerabil, iar industria românească, beneficiara împrumu­tu­rilor, dădea deja semne de oboseală, s-a produs declicul. România a „defectat plăţile externe“.

Furia lui Ceauşescu a fost atât de mare încât, fără să chibzuiască, a decis să rupă legăturile cu băncile care creditaseră România, declarând totodată că în cel mai scurt timp va achita întreaga datorie externă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar plăţile au fost doar parţial suportate de industrie, care nu a mai beneficiat de retehnologizări în condiţiile penuriei valutare din anii respectivi, penurie cauzată de decizia pieţelor financiare de a izola România timp de 15 ani. Aşa că, treptat, greul plăţii datoriei externe a fost preluat de agricultură şi, în cele din urmă, de vânzările de aur de la Banca Naţională.

FMI: mantaua de vreme rea

În 1990, în pragul iernii, o problemă cardinală era combustibilul necesar pentru încălzirea caloriferelor în Bucureşti şi în oraşele din ţară. Iar această problemă avea să se repete în următorii patru ani, până în 1996, cât timp avea să mai dureze carantina financiară ce ţinea România departe de marile bănci creditoare din lume. La care se adăuga încă un obstacol imens: Ceauşescu rupsese legăturile şi cu FMI.

Guvernatorul Isărescu, în timpul în care a fost consilier economic la ambasada noastră în Statele Unite, stabilise însă relaţii personale bune atât cu FMI, cât şi cu Banca Mondială. Venise acum timpul să le valorifice în folosul ţării. Timp de cinci ani, până să ieşim din carantină, FMI ne-a fost manta de vreme rea. Şi ani buni după ce ne-a fost ridicată carantina, pentru că împrumuturile de la FMI erau dintre cele mai ieftine, iar BNR avea nevoie de rezerve valutare.

Al cincisprezecelea an de când România fusese scoasă în afara pieţei internaţionale de capital, interzicându-i-se cu desăvârşire să împrumute bani de la vreo sursă privată, se împlinise în 1995. Timpul exilului expirase. Dar, în 1996, porţile pieţelor financiare internaţionale nu aveau să ne fie deschise dintr-o dată. Aşa că s-a recurs la unica soluţie posibilă atunci: să se împrumute Banca Naţională. Parlamentul României a dezbătut şi a votat Legea nr. 118/4 decembrie 1995, prin care Banca Naţio­nală a fost abilitată să facă împrumuturi pe termen mediu şi lung. Pentru că  avea şi credibilitate, şi putere de garantare a împrumuturilor.

Analizele n-au lăsat loc pentru îndoieli. Până când România avea să ajungă la un surplus al balanţei comerciale, constrângerea valutară putea fi uşurată printr-o finanţare externă substanţială. împrumuturi externe, aşadar, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate, bine dirijate spre ramuri eficiente, generatoare de export.

Legea 118, din 4 decembrie 1995, oferise cadrul juridic de bază  pentru acţiunile Băncii Naţionale. Mai departe, însă, era nevoie de o strategie generală de asigurare a finanţării externe. Consiliul de Administraţie al BNR a plecat de la o realitate: posibilităţile limitate de acces la creditarea oficială, din sursele instituţiilor financiare internaţionale, în primul rând de la FMI şi Banca Mondială. Aşa că strategia elaborată atunci a cuprins şi trecerea la un proces complex de diversificare a surselor de finanţare externă. În prim-plan s-a aflat ideea accederii la capitaluri private, care încă din acea vreme asigurau peste 80 la sută din totalul resurselor financiare mondiale.

Reintrare cu dreptul pe pieţele de capital

Atunci, încă un aspect important a constituit temei pentru strategia elaborată de Banca Naţională. După cei 15 ani de absenţă a României  de pe pieţele de capital, se impunea o reintrare pe un câmp larg - vizibilă şi semnificativă. Fapt ce a determinat Banca Naţională să contracteze, în 1996, împrumuturi sindicalizate, să efectueze plasamente private şi să recurgă la emisiuni publice de obligaţiuni. Efectul a fost cel scontat. Marile ziare financiare ale lumii au scris că, după o lungă absenţă impusă de conjunctura anilor ‘80, România reintră cu dreptul pe pieţele capitalului privat.

Într-un prim moment, în acelaşi timp cu angajarea unor împrumuturi sindicalizate pe termen scurt, Banca Naţională a solicitat şi a obţinut evaluarea riscului de ţară („rating“) de la mari agenţii specializate din America, Europa şi Japonia. În practica internaţională, procedeul reprezintă o precondiţie pentru emisiuni publice de obligaţiuni. Evaluările ce au urmat aveau să faciliteze - în viitorul apropiat - accesul pe pieţele internaţionale de capital nu numai pentru instituţiile reprezentând statul român (Ministerul Finanţelor, mai ales) dar şi pentru băncile comerciale, pentru companiile naţionale şi pentru societăţile comerciale româneşti. De stat sau private. Ratingul a fost totodată precondiţia necesară pentru accesul pe piaţa internaţională a obligaţiunilor, una dintre cele mai importante surse de finanţare externă.

Banca Naţională a vizat vârfurile. Practic, a apelat la firmele americane Moody's şi Standard & Poor's, la firma europeană IBCA şi la firma japoneză JCRA (Japan Credit Rating Agency) să vină în România şi să facă evaluări de risc de ţară. Echipe de analişti ale firmelor amintite, folosind documentaţie proprie, cât şi date puse la dispoziţie de autorităţile române, au efectuat vizite la Bucureşti, au discutat cu responsabilii economici şi politici, şi au ajuns, în final, la puncte de vedere proprii.

În acele timpuri grele, în anii 1995-1996, când România nu avea încă o carte de vizită internaţională care să impresioneze, poate că nici Banca Naţionlă nu ar fi reuşit singură. Un rol uriaş l-au jucat scrisorile de recomandare.

Încă de la începutul lui 1996, una dintre cele mai mari bănci de investiţii, Merrill Lynch, şi-a manifestat disponibilitatea de a colabora cu BNR. Începând de la cei dintâi paşi: întocmirea rapoartelor pentru evaluarea riscului de ţară. Notele date de agenţiile amintite, cu renume în credit-rating, s-au soldat cu semne încurajatoare pentru investitori şi pentru băncile străine. Japan Credit Rating, bunăoară, a transmis un semnal pozitiv pe piaţa japoneză de capital, comunicând că a reactualizat calificativul BBĂ acordat BNR. Alte calificative acordate au fost BB- (Standard & Poor’s) şi BA3 (Moody's). Rezultate ce au situat România în grupa generică „BB“, indicând perceperea ţării noastre ca fiind un spaţiu economic ce prezenta oportunităţi pentru investitorii străini, dar cu unele riscuri.

Referitor la scrisorile de recomandare, mai merită să fie relevat faptul că, în afară de Merrill Lynch, Banca Naţională a avut în anturaj mari şi prestigioase societăţi financiare bancare din lume: Nomura Securities, Citibank, ABN Amro şi Sanwa Bank. Atenţi  totdeauna la dictonul „Spune-mi cu cine eşti prieten ca să-ţi spun cine eşti“, la titlurile pe care Banca Naţională le-a lansat într-un anturaj atât de select au subscris investitori din Japonia, America, Europa Occidentală şi chiar din unele ţări europene în tranziţie. Banca Naţională a României, avântându-se cu aplomb în arena capitalismului internaţional, a forţat accesul la împrumuturi financiare pe termen mediu. De la 15 luni până la 3-5 ani. Şi a reuşit în acelaşi timp diversificarea instrumentelor de credit. De fapt, a forţat prezenţa pe toate marile  pieţe internaţionale, pentru a le obişnui cu însemnele României.

Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.