Furtuna a început în octombrie 2009, când George Papandreou, premierul de atunci al Greciei, a anunţat un deficit bugetar uriaş, dublu faţă de cel estimat de guvernul anterior. Anunţul lui Papandreou a atras reducerea ratingului Greciei, pe atunci într-o categorie de top. Costurile de finanţare ale ţării au început să crească, iar în martie Atena anunţă un vast program de austeritate. Grecia este împovărată acum cu cea mai mare datorie din istoria ţării.
Pe 11 februarie are loc primul summit al UE în contextul crizei greceşti. Liderii europeni promit doar că vor acţiona şi cer ţării să reducă cheltuielile. Planurile de austritate provoacă proteste stradale în Grecia. Cotidianul britanic The Guradian consideră că Merkel s-a opus, la summitul liderilor europeni, unei intervenţii rapide pentru salvarea Greciei. Ulterior, Merkel a declarat că Grecia nu are nevoie de ajutor. În martie, Papandreou insista şi el că Grecia nu are nevoie de ajutor.
La summitul UE din 25-26 martie 2010, Grecia, UE şi FMI au convenit crearea unei "plase de siguranţă financiară" pentru statul elen ca soluţie de ultimă instanţă în caz că guvernul de la Atena va avea nevoie de ajutor extern pentru a face faţă costurilor uriaşe ale datoriei de stat. Guvernul elen, îngrijorat că FMI ar putea impune condiţii dure în schimbul unui pachet de sprijin, a vrut să amendeze înţelegerea pentru a ocoli implicarea financiară a Fondului. În aprilie, condiţiile de pe pieţele financiare se înrăutăţesc, iar statele din zona euro convin să asigure Greciei împrumuturi de urgenţă de 30 miliarde euro. Costurile de finanţare continuă să crească, iar UE anunţă că deficitul Greciei e chiar mai mare decât s-a crezut anterior. În cele din urmă, pe 2 mai 2010 miniştrii de finanţe din zona euro convin să salveze Grecia cu împrumuturi de 110 miliarde de euro pe trei ani. O săptămână după aceea, miniştrii anunţă un fond de salvare pentru zona euro de 500 miliarde euro. Ajutorul vine prea târziu. Premierul italian Silvio Berlusconi declara că zona euro se află în "stare de urgenţă", în timp ce preşedintele francez Nicolas Sarkozy a făcut un apel la "mobilizare generală".
Euro a continuat să cadă, iar în colimatorul pieţelor intră şi alte state din zona euro. În noiembrie, UE şi FMI stabilesc un pachet de bailout de 85 miliarde euro pentru Irlanda. Curând după aceea, Irlanda adoptă cele mai drastice reduceri de cheltuieli din istorie. Apar speculaţii că Portugalia va urma şi ea calea Greciei, dar UE le respinge.
În februarie 2011, miniştrii de finanţe din zona euro stabilesc un fond permanent de bailout, Mecanismul European de Stabilitate Financiară, de 500 miliarde euro. Banii nu sunt însă disponibili imediat şi în aprilie Portugalia este forţată de pieţe să ceară ajutorul UE. În mai, zona euro şi FMI aprobă un bailout de 78 miliarde euro pentru Lisabona.
În iunie, ratingul statului elen este redus la cel mai scăzut nivel din lume, iar miniştrii de finanţe din zona euro cer Atenei să implementeze noi măsuri de austeritate pentru a primi în continuare finanţare, fără de care ţara ar intra probabil de default. În această perioadă un număr tot mai mare de personaje vorbesc despre posibilitatea ieşirii Greciei din zona euro, ceea ce ar fi o premieră pentru uniunea monetară.
Pe 3 iulie, Eurogroup amână o decizie privind un al doilea pachet de bailout pentru Grecia, trimiţând ţara pe marginea prăpastiei. Pieţele reacţionează violent, iar costurile de finanţare pentru Italia şi Spania continuă să urce. Grecii se angajează la o nouă cură de austeritate, ceea ce le asigură continuarea finanţării externe.
Pe 21 iulie, la un summit al zonei euro, liderii regiunii convin un pachet amplu de salvare pentru statul elen, de 109 miliarde euro. Noul program are ca scop şi prevenirea propagării crizei în alte economii europene.
Pe 7 august, Banca Centrală Europeană devine principala armă de luptă anticriză a Europei, anunţând că va cumpăra obligaţiuni spaniole şi italiene pentru a reduce costurile de finanţare ale acestor ţări. Până acum, acţiunile BCE s-au dovedit a fi mai eficiente decât cele ale liderilor europeni.
Pe 20 septembrie, ratingul Italiei este tăiat, iar FMI reduce prognoza de creştere economică pentru zona euro, atenţionând că criza "intră într-o nouă fază periculoasă". Liderii lumii pun presiuni pe Europa să rezolve criza şi apar speculaţii că Grecia nu-şi poate respecta ţintele bugetare.
Pe 4 octombrie, Eurogroup amână o decizie privind eliberearea unei noi tranşe de finanţare pentru Atena, culcând la pământ bursele europene. Pieţele financiare exaltă însă după veşti că Franţa şi Gremania au ajuns pe 8 octombrie la un acord privind măsurile prin care se va ieşi din criză. Nu au fost însă publicate date clare, aşa că tensiunea rămâne.
Pe 26 octombrie, liderii europeni ajung la un acord considerat vital pentru rezolvarea crizei zonei euro. După discuţii maraton la Bruxelles, liderii au anunţat că unele bănci private au acceptat pierderi de 50% pe datoriile greceşti. Însă ceea ce s-a decis atunci s-a dovedit insuficient, astfel că au urmat asumări de pierderi la valori şi mai mari.
În următoarele runde de întâlniri la nivel înalt, rezultatele au fost mulţumitoare pentru pieţele financiare doar pentru câteva zile. Singura decizie care a avut un impact semnificativ până acum a fost hotărârea de a adopta de către parlamentele ţărilor din UE a unui tratat, propus de Germania, care să prevadă deficit bugetar structural de 0,5% din PIB. Turbulenţele recente arată că şi această soluţie s-a epuizat.
Întrebarea este ce vor mai putea oferi liderii politici pentru a ţine Grecia în zona euro şi credibilitatea monedei unice.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
