Gradinile sunt spatii privilegiate. Uneori se pierd, si atunci se face simtit frisonul recastigarii lor, al retrocedarii lor, fie si partial. Dar gradina este un bun spiritual cu o puternica personalitate, care-i atesta apartenenta. In mijlocul gradinii ne recuperam sufletul. Fiindca este imprevizibila si creativa. Cand nu e vegetatie ori iluzie a ei, face sa fosneasca orice abstractiune.
La Galeria "Orizont" au expus doi pictori: Marinela Mantescu-Isac si atefan Pelmus. De foarte buna calitate, cu un aer intrucatva exotic. O parte din lucrari au continuat a fi expuse alaturi, la Art Jazz Club (un fel de Laptaria lui Enache, fara lapte si fara Enache). Stau acolo ca ecou miscator al unui concert rafinat.
Marinela Mantescu parea sa-si fi axat demersul pe principiile unui constructivism liric, de monotonie tonala, aparent metalica (griuri si ocruri, in care oxideaza aristocratic, cu ciudate moliciuni textile, argintul si aurul). Mai nou, accentueaza vivacitatea cromatica si materialitatea pastei, a texturii picturale.
Ea duce pana la virtuozitate expresivitatea gestului, suculenta pastei, stilizarea compozitiei prin care realitatea se developeaza in cea mai acuta concretete a ei. Uneori, imaginile pot sugera o articulare textila, baroca, eleganta, de o distinctie nobiliara.
Atrag atentia lucrarile de tinuta monumentala, unde motivul (motivele) pulseaza pe un spatiu generos, facand congruente cantitatile. Arlechinii adancesc sentimentul ludic al creatoarei, jucausa gravitate a picturii sale. Efecte sincopate de ecleraj, o compozitie discontinua si ferma, unitara in acelasi timp, vorbesc despre o biruinta a luminii, o cordialitate a realitatii invocate si o fervoare a structurilor.
Pictura Marinelei Mantescu vibreaza, este o "vegetatie" animata de vant, o realitate fragila si indestructibila totodata. Sigur, arta ei are o finete ce tine de livresc, dar si de intuitii neasteptate, are calitatea fundamentala a organicului. Pare o constructie naturala, motivata in toate articulatiile ei, logica si necesara.
In postmodernismul artistei, bazat pe o cunoscuta estetica a fragmentului, artificiosul inevitabil oricarei expresii artistice tinde insistent catre viata, catre intruchiparile viului. Naturile ei moarte sunt, daca nu mai mult, cel putin mostre convingatoare ale unei luxuriante flore.
Intr-o excelenta asociere expune alaturi de ea atefan Pelmus, un alt creator original, din specia misticilor autentici. Imaginile sale sunt clare, n-au echivocuri stilistice, dar misterul nu se risipeste. Pictura lui pare o ilustratie pur iconica, fara a i se putea descifra o tinta.
Un mixaj de religii contribuie la conturarea unei intelepciuni exotice, despre viata si moarte, despre devotiune si sacrificiu. Daca lecturam mai atent lucrarile, vom observa ca autorul "caligrafiaza" simboluri vechi (cupa Graalului, pesti, cruci), animale mumificate, personaje in armuri, simplificate la profiluri, dupa o implacabila lege a frontalitatii, caracteristica vechiului Egipt.
Rascoleste un fond imemorial de semne, in cautarea unei revelatii, care se promite dar se amana mereu. Totul sufera fiindca mai toate detaliile sunt tintuite in cuie. Pana si umbra lor, care sangereaza. Lichidele sunt malefice: in cupe s-a adunat sange, in altele verdele unui venin necunoscut dar fatal.
In acest univers, destul de pitoresc, binele si raul se rotesc si isi impart, cu indistinctie, teritoriile. Omul ar trebui sa accepte contrariile, rotatiile, succesiunile, o stare dinamica si involburata a existentei, a istoriei.
Pictura lui atefan Pelmus este, prin analogii culturale, initiatica, ba ar contine adevaruri obscure, accesibile doar alesilor. Paradoxal e faptul ca rostirea creatorului are simplitati si savori poporane (intrucatva se pot stabili similitudini cu mobila rustica pictata).
Adancimea nu e obligatoriu savanta si complicata, pretioasa, livresca. Artistul oficiaza in haine de lucru, muscand dintr-o bucata de paine. Ceea ce intereseaza e tensiunea sub care picteaza si nu aspectele exterioare, superficiale ale actiunii. Pelmus face din deprinderi cotidiene ritualuri alese, limbajul aparent incoerent (prin literele folosite pare o bolboroseala in latina, greaca, slavona) dezvaluie intelesuri ce se releva dincolo de cuvant.
Pictura lui e o scriere care induce permanent sensuri, inacccesibile logicii si legilor comunicarii. Prin aplombul in utilizarea acestui alfabet, artistul ne asigura ca el cel putin se intelege pe deplin, depunand marturie asupra validitatii demersului sau.
Schema filosofica a acestor opere este labirintul, labirintul vegetal, gradina a deliciilor si a pacatelor inocente, a durerilor purificatoare.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
