Un debut surprinzator*, de un anacronism agasant, poate, pentru unii, fermecator, insa, pentru altii, mai conservatori, printre care ma numar. Cu ceva sonuri samanatorist-gandiriste (duhul locului, liturgicul naturii, teatrul ca sacerdotiu, imbunatatirea fiintei, sevele traditiei, dascalii de simtire isichasta, caligrafiile contemplative) dar cu o sinceritate, un entuziasm si o prospetime de netagaduit, Razvan Ionescu crede, ne spune editorul, "cu tarie ca intre prioritatile celui de-al treilea mileniu se afla refacerea raporturilor firesti dintre cult si cultura, dintre Biserica si intelectualitate".
Om la vreo 40-45 de ani (editura nu ne lamureste in acest punct), tatal a doi copii, Ileana-Fevronia si Tudor-Nicodim (carora le si dedica unele pagini aici "pentru vremea in care vor cauta izvoarele adevarului") Razvan Ionescu joaca de doua decenii pe scenele teatrelor Bulandra si National, la teatrul TV si radiofonic, dar intre 1993-1996 a urmat cursurile sectiei pastorale a Facultatii de Teologie din Bucuresti. (Un caz, imi place sa cred, mai norocos pentru public decat cazul Dragos Paslaru, pustnicit, se pare, definitiv, vederii noastre). O nota de pe ultima pagina a debutului sau editorial numeste cele trei "izvoare de lumina" aflate dincolo de "valul nesmintit al dragostei mele": Bartolomeu Anania, Virgil Candea si Sorin Dumitrescu.
Cu citate din Paul Evdokimov si Pavel Florenski, din Serghei Bulgakov si Alexander Schmemann, cu admiratie sincera pentru D. Staniloae si Petre tutea, pentru Andrei Plesu, parintii Serapion si Petroniu Tanase de la schitul Prodromou din Muntele Athos, ca si pentru fiul lui Noica, parintele Rafail, cu expresii precum "boarea duhului" sau "taina pamantului", cu poeme de mistica traire, in descendenta poemelor voiculesciene cu ingeri ("A cazut aseara din catapeteasma/ Aripa de inger, poarta spre Eden/ A secat izvorul de buna mireasma/ Steaua rasarita ieri in Bethleem// Locul catre care inimile stranse/ Isi ridica raza doborata-n praf/ Sa culeaga rodul trupului ce-si franse/ Viata in sarutul de pe epitaf"), cartea lui Razvan Ionescu poate lesne sa descumpaneasca. Ori sa starneasca zambetul ironic al cartezianului cinic si ateu, surasul ingaduitor al doxologilor, sau incruntarea teologilor de catedra, mereu prudenti, mefienti din principiu fata de elanurile in exces ale neofitilor, dupa cum poate starni admiratia, de nu si trista invidie a sufletelor ruginite.
Blond, suplu, stenic, frumos, explodand intr-un ras cuceritor prin franchete si bucurie de-a fi, Razvan Ionescu cultiva tot ce poate fi mai strain resemnarii cvasi-generale, blazarilor citadine si debusolarii actuale, adica pathosul simtirii teologale, fragezimea senzatiilor iscate de-o natura absorbita spiritual si locuita duhovniceste, fervoarea orto-doxiei pe toate treptele ce compun scara fiintei. Sigur ca la teatru i se spune Parintele, iar la biblioteca Manastirii Antim i se spune Artistul: "dincolo de ironia amicala din spatele unor asemenea interpelari am descoperit un stereotip aparent inofensiv al acestei lumi, un stereotip primejdios, care camufleaza de fapt o prapastie. Este prapastia unei societati care imparte lumea in caste, prapastia unei societati care pomeneste la fiecare doua propozitii cuvantul Uniune, dar care in fapt imparte si desparte, separa asezand distante". Iar dupa pelerinajele de la Vatoped-ul Athosului, la Suzana, Dintr-un lemn, Govora si Surpatele, la Sucevita, Curtea de Arges ori Niculitelul martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos, ori dupa intalniri cu acea "aristocratie a duhului" si noblete de blazon din care s-au inspirat cele doua starete de la Suzana, Tomaida si Natalia Perlea (v.p.21), sigur ca ajungi sa notezi ca "omul autonom al sfarsitului de mileniu alearga singuratic in goana unei lumi la fel de singuratice", in spatele chat-ului de pe Internet cascandu-se golul eviscerant al unei lumi hipnotizate de spectrul extinctiei. Detaliu semnificativ: Razvan Ionescu vede foarte bine limitele teoriei lui Samuel Huntington din Ciocnirea civilizatiilor ("tonul sau categoric nu ma poate face sa nu regret strania ignorare a valorilor spiritualitatii rasaritene, a indiscutabilei capacitati de seductie a Bisericii Ortodoxe") ca si "esecul spiritualitatii rasaritene, ea insasi surpata din interior de un semidoctism popesc, ascuns cu grija in spatele vigilentei dogmatice, ratand definitiv contactul cu valorile absolute si benefice ale occidentului".
Acelasi echilibru e de intalnit intre fiorul credintei si ironia subtire, dupa cum o demonstreaza istoria parintilor Calinic si Ambrozie de la p.76, parabola de la 73, notatiile de la Sucevita (frescele exterioare ca "rugaciune a ochiului") si priceperea de-a extrage formule memorabile din intelepciunea calugarilor de la Athos, de genul celei de la p.70: "... nu te duce sa te asezi in primul rand. cine se ridica va fi coborat, iar cine se coboara va fi ridicat".
Frumoasa experienta lui Razvan Ionescu. "Din ce in ce mai des cerul vorbeste - noteaza el. Si asta pentru ca nu totul este mizerabil, sordid si murdar in lumea asta". Cati dintre noi ar mai avea curajul unei asemenea concluzii?
*) Razvan Ionescu, Timpul omului din eternitatea Domnului, Editura Nemira, 239 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
