Valentin Nicolau
Oriunde mă duc, numai de mine dau
Vise într-un act
Editura Nemira
Prefaţă de George Banu. Autorul n-a mai apucat să vadă această carte tipărită care cuprinde trei „vise într-un act” („Om fără om”, „Francezul” şi „Fotografia”) şi eseul „Un teatru al cunoaşterii interioare”, în care se regăseşte crezul autorului despre arta teatrului – eseul a fost scris în urmă cu câţiva ani pentru un număr al revistei „Alternatives Theatrales”.
„Viaţa cere uitare – spunea Valentin Nicolau. Ca să ne aducem aminte, trebuie ca înainte să fi uitat. Forţa a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcţionează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea creşte şi-ţi va reaminti durerea. De aceea, repovestim aceleaşi poveşti. Dar şi pentru că nu le înţelegem. Ceva înţeles nu mai este repetat, odată priceput, cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii îşi face loc adevărul, devenind şi spaţiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent şi, totuşi, uitat.”
Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă şi numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii aşteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar pentru Valentin Nicolau „acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”
„Am citit această piesă – scrie Geoge Banu în prefaţă – şi m-a neliniştit: cum să o reprezinţi? Mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integritatea sa era convocată – «lumea largă» – şi complex reprezentată. Am resimţit impactul vorbelor şi forţa situaţiilor, dar, constant, pe fond de îndoială «scenică». Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii? Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold şi Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înţelege şi a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul faţă în faţă cu... imposibilul! Acesta a fost cazul cu Claudel şi cu ... atâţia alţii. Valentin se înscrie printre ei.”
Deşi scrise în cu totul alt registru stilistic, şi celelalte două piese scurte, „Francezul” şi „Fotografia”, sunt metafore. În prima, un alpinist trece limita dintre viaţă şi moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat şi o femeie împietresc într-o fotografie o existenţă pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există şi e trăită într-o altă dimensiune…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
