Mi-am cheltuit primii ani ai copilariei visand la o trotineta. Pe vremea aceea, se pare ca era un lux prea mare pentru o familie care se intretinea dintr-un singur salariu, asa ca privirile mele pline de jind urmareau zilnic congeneri mai baftosi ori mai avuti care zbarnaiau pe trotuare cu minunatele vehicule.
Nu-mi doream cine stie ce aparat sofisticat (aparusera, pe la sfarsitul anilor '50 si trotinete cu frana la spate si roti ceva mai pline), voaim cea mai banala trotineta de pe lume, o scandurica pe doua roti, cu o prajina deasupra si un ghidon la capat. Intr-un timp, ne mai batea la poarta un mos rufos si flamand, caruia mama ii mai dadea un blid de ciorba ori vreun rest de mancare.
Batranul se cam obisnuise cu meniul si, dupa ora pranzului, isi odihnea oasele pe treptele terasei mai in fiecare zi. Avea un cap de icoana si-i placea sa stea de vorba. Nu stiu cum, dar mi-a castigat increderea, asa ca i-am marturisit si oful vietii mele. A sarit in sus si, cu un dramatism ce-i sedea destul de bine, mi-a reprosat ca nu i-am spus mai demult. "Trebuia sa-mi zici direct. Mai, mosule, ai rulmenti? Poti sa-mi faci o trotineta?".
M-am agatat cu atata incredere de promisiunea batranului cersetor, incat aproape saream de la masa sa-i duc omului castronul cu de-ale gurii. Si-am tot asteptat, saptamani la rand, amanat mereu de cotcarul senil, pana cand acesta a disparut definitiv si inexplicabil din orizontul meu infantil.
Intre timp, promisiunea fusese preluata de Mi'ai, baiatul unei femei de serviciu, care chiar a inceput sa mestereasca scheletul din scanduri al viitoarei mele trotinete. De rulmenti avea grija un altul, care mai sterpelea piese de la nu stiu ce atelier. Ghinionul a facut ca mesterul sa-si taie adanc un deget cu cutitoiul cu care lucra. Colac peste pupaza, procuratorul de rotite metalice a fost prins si vindecat de furtisaguri, iar proiectul a fost ingropat pe vecie. Am ramas si fara trotineta, si fara sperante. Jalea cu care-i urmaream pe trotinetistii moderni sau pe alergatorii pe aparate improvizate din sipci si rulmenti era iremediabila.
Primul vehicul personal a fost o bicicleta, cumparata aproape din banii mei - rodul unor meditatii date unor colegi amenintati de corigente. A venit insa prea tarziu, prin ultimii ani de liceu, si nu a umplut niciodata pe deplin golul ramas din copilarie. Nici bicicletele ulterioare nu mi-au ostoit neimplinirea de-atunci. Si, chiar daca nu ma mai crede nimeni, nu mi-am dorit cu atata intensitate vreodata nici macar o masina. Asa e cand lucrurile nu vin la vremea lor, vorba lui Nichita.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
