Prezenta unui mare artist intre noi, cei care avem mai rar ocazia sa facem comparatii, se reduce astfel - vrand, nevrand - la o suprapunere de clisee. In cazul prezentei lui Al di Meola cu un proiect latino-iberic in cadrul unei formule acustice denumite New World Sinfonia, pentru majoritatea celor care au umplut Sala Mare a Palatului, a fost vorba despre vestitul Friday Night in San Francisco si despre omul viu, in carne si oase, aflat pe scena. Oare cum va fi? Sigur va fi fantastic... dar cum?
Si pentru ca toate aprecierile ce tin de gust (privind repertoriul abordat in acest concert) sunt periculoase, adica in stare sa nasca pasiuni diametral opuse in niste oameni altminteri blanzi si inteligenti, voi incerca sa subscriu cronica zonei senzoriale.
Al di Meola si cei patru minunati muzicieni care l-au acompaniat la chitara ritmica, percutie si bandoneon au instaurat o atmosfera puternic impregnata de exotismul gitan, un spirit si mai ales un stil care au inflorit pe insoritele taramuri iberice. Adevarat creuzet cultural care a amestecat influente muzicale orientale diverse, de la cele arabe, pana la cele indiene, cu ingredientele deja existente specifice Europei Occidentale, Peninsula Iberica furnizeaza astazi segmentul european - spre deosebire de cel afro-cubanez - al muzicii latino, un stil cantonat mai degraba in zona world-music, decat in cea a jazz-ului. Puternic cliseizata in sens popular de catre stilul disco-pop si in cel mai inalt de mari personalitati artistice precum Al di Meola sau Paco de Lucia, muzica latino de sorginte flamenco trebuie ascultata cu ochii imaginatiei larg deschisi. Creator de stil, cu posibilitati uluitoare in privinta mai multor stiluri muzicale, compozitor si poliinstrumentist, di Meola a preferat sa se consacre in ultimii ani unei muzici precum cea cantata si la Bucuresti.
Cu o tehnica ce solicita la maximum instrumentul si cu lansarile solistice de acum previzibile pentru cei care ii asculta muzica, Al di Meola a predat publicului una dintre cele mai dificile lectii posibile. Aceea a instrumentistului care trebuie sa lupte in concertele live cu propria imagine de pe CD. Pentru cei care asculta muzica lui doar pentru latura gimnastica, sportiva, spectaculoasa, concertul live a fost poate plictisitor, pentru ca Al di Meola - fiind un artist serios - nu a “mancat jaratic”. Pentru cei dispusi insa “sa inchida ochii” si sa caute sa-si inchipuiasca ceea ce asculta, concertul a fost cu siguranta o reusita.
Sigur ca si in zona senzatiilor suntem napaditi de clisee. In cazul nostru dadea bine “starea-de-Bregovici-varianta-elevata”, conform careia muzica trebuie lasata sa ne mangaie auzul, trezind in noi palpairi senzoriale exotic-lascive, combinate cu starea de bine data de faptul ca am fost vazuti la concert de cine trebuie. Cei care s-au bucurat pur si simplu, fara un motiv anume, au fost insa, cred eu, cei mai castigati.
P.S. Daca exista pe undeva o fotografie a momentului in care alaturi de Al di Meola s-a aflat cu onoare si tanarul chitarist roman Alexandru Cotoi, aceea se poate spune ca surprinde povestea concertului de la Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
