La Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane a avut loc o dezbatere avand ca subiect jurnalismul cultural. Iar Ziarul de Duminica a implinit 400 de numere. Tot de patru sute de saptamani scriu si eu in acest colt de pagina. Cele doua evenimente ma indeamna la meditatii privind publicistica si relatiile ei cu artele, dar si cu realitatea in general, pentru ca exista o stransa legatura intre ceea ce presa considera a fi eveniment si intelegerea a ceea ce numim indeobste realitate, intre cum arata presa si cum este lumea in care traim, intre cine sunt cei care scriu in jurnale si valorile societatii.
O dimensiune a acestui omenesc o reprezinta, cu siguranta, cultura, pentru ca suntem ceea ce suntem, gandim, ne comportam, reactionam emotional intr-un fel sau altul (cream realitatea in care traim si in care vor trai urmasii) si gratie spatiului spiritual pe care il respiram odata cu aerul.
Istoria presei nu este o insiruire de date de aparitii, nume de gazete, inventariere de formate si, eventual, de trecere rapida in revista a subiectelor acoperite. Un adevarat editor (dintotdeauna si, prin urmare, si unul din zilele noastre) are constiinta celor doua dimensiuni la care se raporteaza presa: actualitatea si istoria. Asta vrea sa insemne ca un ziar este extrem de interesant azi, isi pierde orice bruma de interes daca e de ieri sau de alaltaieri, dar isi recapata valoarea peste ani. Se scrie pentru acum si pentru tarabele pline de farmec ale vanzatorilor de presa, dar si pentru colectia de mai tarziu din biblioteci. Acolo - si peste ani -, gazeta capata statut de cronica a unor vremuri, de parte a istoriei. A ceea ce francezii numesc "mica istorie", care se ocupa de viata obisnuita a oamenilor obisnuiti, fara de care marea istorie nici nu ar fi putut exista si nici nu ar putea fi inteleasa. Dintotdeauna - in forma ei scrisa, dar si orala -, istoria a insemnat vesti, vesti care sa-i previna pe oameni, vesti care sa le protejeze viata ori avutul, vesti care sa-i racordeze la lumea in care traiesc, vesti care sa-i amuze.
Presa este cea mai elocventa dovada a fricii omului de singuratate si a nevoii sale de a se simti in siguranta stiind ce se petrece in jurul sau. De la informatiile despre mersul pietei de cereale sau de postav ori de matase la depesele care anunta ce se mai petrece pe la casele regale, de la notitele care consemneaza cursuri bancare ori rate de schimb si pana la transmiterea de noutati despre conflicte armate (si mai apoi politice) a fost parcurs un drum lung. Lumea moderna si eficienta a avut la baza si ziarul. In westernuri vedem mereu institutiile-cheie ale acestei lumi: biroul serifului (legea si ordinea), banca (banii si circuitul lor), saloon-ul (placerea si spatiul public al dezbaterilor si conflictelor) si sediul redactiei ziarului (informatia si solidaritatea). Pe aceste elemente s-a construit America visurilor multor oameni de acum si de ieri, de acolo si de aiurea. Cu presa, lumea s-a asezat in ordine, dar a si devenit din ce in ce mai mica. Si cu cat lumea a devenit mai mica, cu atat realitatea si-a largit orizonturile si si-a asumat alte si alte dimensiuni in constiinta oamenilor. A ajuns aproape la adagiul latin "Nimic din ceea ce este omenesc nu imi este strain". Chiar daca, la fel ca pe el, nu sesizam realitatea spiritului decat atunci cand lipseste. Iar de cand jurnalismul si-a asumat (ceea ce a insemnat o adevarata revolutie) dreptul si obligatia nu numai de a relata fapte adevarate, ci si de a spune adevarul despre acele fapte, presa si-a largit spatiul si a redimensionat realul. Astfel incat putem spune ca avem o presa culturala a faptelor si a adevarului despre aceste fapte artistice. Ideile sunt si ele ale realului nostru. De cele mai multe ori, aceasta lume a lor este invizibila, dar pe canavaua lor se asaza ceea ce este mai lesne, cu ochiul liber, sesizabil.
Cu o gandire inca limitata de prejudecati (intre care "turnul de fildes" al artistului pare cea mai rezistenta), multi acuza jurnalismul (mai ales cel cultural) de a perverti idei, de a face concesii gustului unui public larg, de a cobori - in loc de a ridica - stacheta nivelului estetic. Ca partizan neinduplecat al acestei teze, este citat mai mereu Theophile Gautier, iar ca exemplu este dat mai mereu, in spatiul nostru, Eminescu, pentru care publicistica a fost o carcera, o epuizare fizica, morala si poeticeasca. E de discutat cat de valabila este transpunerea tezei hegeliene (a ideii absolute care se degradeaza in existenta) in raportul cultura (ca idee absoluta) si jurnalism (ca existenta, ca reprezentant al concretului). Jurnalistii culturali nu au un nume bun nici printre artisti, nici printre confrati. Primii au senzatia ca sunt "vulgarizati" in demersul publicistic, colegii de breasla (nu chiar toti) nu vad rostul paginilor, rubricilor sau macar stirilor despre cultura. E o misie ingrata sa impaci cele doua pozitii contrare. Mai noul pericol (confuzia intre faptul de cultura si divertisment) adanceste si el tensiunile, condamnand deseori jurnalistul din domeniul artistic la o lupta in care trebuie sa isi pledeze constant cauza. Cel mai bun argument ar fi de a arata catre ograda altei prese, din Europa sau de peste Ocean: faptul de cultura face parte din realitatea cotidiana, egal cu faptul politic, social sau monden. El este si relatat, si comentat. Montarea unui spectacol, dar si opiniile criticilor si publicului despre acel spectacol sunt realitati la fel de vii si de interesante ca un spectacol politic. In viziunea presei de dincolo de granitele Romaniei, desigur...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
