Sunt aproape patru luni, declară deputatul Virgil Arion în plenul Adunării Deputaţilor, „de când a izbucnit războiul în Balcani; în tot timpul acesta România a stat într-o impasibilitate olimpiană. Ai fi crezut că lucrurile se petrec într-o planetă depărtată, pe un alt tărâm, cum se zice în basme, că nu e vorba de ţări care sunt aici la graniţele noastre, că nu e vorba de interese care ne ating şi pe noi. Aţi auzit desigur şi d-voastre, d-lor, cuvântul acela, dovedind o vanitate neroadă: noi nu suntem balcanici. Dar trecutul nostru întreg ne leagă de popoarele din Balcani, dar Dobrogea e în Peninsula Balcanică, dar românii macedoneni sunt în Peninsula Balcanică, dar avem acolo interese de viaţă şi istorice şi economice; şi noi nu suntem balcanici?” Cuvintele lui Arion surprind fierberea care pune stăpânire pe opinia publică din ţară, în urma negocierilor sterile cu guvernul de la Sofia pentru rectificarea graniţei dobrogene. Opinia publică, se mai declară în parlamentul român, are dreptul „de a îndruma guvernele în împrejurări grave ca cele prin care trecem astăzi” şi trebuie să-şi spună cuvântul atunci când este „vorba de interesul de existenţă şi de viitor al unui neam”. Aceasta, spre nemulţumirea regelui Carol I, care consideră că „opinia publică trebuie condusă, iar nu ea să conducă”. În aceste condiţii, deputaţii români îşi pun o întrebare considerată legitimă: Dacă se lărgeşte Bulgaria, de ce nu ne lărgim şi noi? Dar cum şi cât? Membrii guvernului de la Bucureşti sunt împărţiţi în această privinţă. Unii dintre noi, îşi aduce aminte generalul Hârjeu, ministru de război, credeau că soarta aromânilor din Balcani „nu îngăduia să fim agresivi cu Bulgaria; alţii (…) credeau că Bulgaria va ceda şi va admite revendicările noastre sub presiunea Marilor Puteri”, în timp ce ceilalţi pledau pentru mobilizarea armatei „ca mijloc de a aduce Bulgaria la sentimente mai bune”.
În timpul negocierilor româno-bulgare, demarate în decembrie 1912, la Londra, se avansează o variantă maximă şi una minimă: linia Turtucaia-Balcik sau Silistra-Kavarna. Orice rectificare de fruntarii, precizează primul ministru Titu Maiorescu, trebuie să înceapă cu anexarea Silistrei la României, datorită importanţei sale strategice, respectiv de cheie a Dobrogei. În spaţiul public românesc este invocată importanţa dobândirii Silistrei, care „e pentru noi viitorul, e siguranţa naţională”. Mai mult, acest oraş din Bulgaria „devenise pentru România un simbol”. Neocupând cadrilaterul Ruse – Varna, scrie Vasile M. Kogălniceanu, „ne rămânea o singură pretenţie de formulat: să ni se dea cetatea Silistra, bine înţeles cu o zona la sud care să ne asigure deplina stăpânire a acestei cetăţi si a podului militar ce va trebui să construim în faţa ei”. În 1878, în momentul delimitării graniţei sudice a Dobrogei, la presiunea Puterilor europene, această graniţă a fost lăsată „fără nici o apărare strategică şi, îndeosebi, fără cetatea Silistra care, prin poziţiile sale dominante şi îngrozitoare, constituie cheia Dobrogei noastre”.
Kogălniceanu îşi duce raţionamentul mai departe: „Pun atâta preţ pe cetatea Silistra, că dacă Bulgaria nu s-ar fi mărit, aş fi aplaudat dacă, pentru obţinerea cetăţii Silistra, ar fi fost să cedăm noi o parte din teritoriul nostru dobrogean actual. Am fi dovedit astfel şi mai bine că nu lăcomia sau invidia dictează atitudinea noastră, ci o necesitate supremă, o absolută nevoie pentru apărarea noastră naţională. Fără cetatea Silistra, orice mărire de teritoriu de-a lungul graniţei actuale lasă graniţa tot deschisă, fără apărare.” Se vorbeşte mult în epocă despre importanţa militară a Silistrei, despre rolul pe care îl poate juca acest oraş în apărarea ţării. „Dobrogea nu poate fi asigurată fără posesia acestei cetăţi, singura de la sudul frontierei, care ajută şi înlesneşte foarte mult concentrarea şi operaţiile armatei noastre în detrimentul armatei bulgare.” Concluzia este una singură: „interesul nostru strategic, dreptul cel mai elementar de apărare, cere ca noi să avem cetatea Silistrei, cu toate forturile ei”.
Suveranul român are însă dubii în privinţa anexării acestui oraş, „în esenţă bulgar”. Dacă Silistra ar deveni oraş românesc, îi declară Carol I arhiepiscopului Netzhammer, „ar trebui să i se acorde imediat populaţiei drepturi politice, ceea ce ar deschide porţile subminării întregii Dobroge, presărată cu bulgari, până sus la Tulcea, astfel încât după trei sau patru ani ar deveni inevitabilă o confruntare militară”. Regele Carol I se teme că acest „centru cultural bulgăresc (...) va deveni fatal pentru România”. Soarta Silistrei devine o adevărată obsesie naţională, chiar dacă bătrânul suveran consideră că la Bucureşti nimeni nu are idee ce înseamnă să anexezi un astfel de oraş.
Dacă nu vom obţine cetatea Silistra pe căile paşnice, ameninţă Vasile M. Kogălniceanu, în primăvara lui 1913, va trebui să o luăm pe calea armelor. „Cetatea Silistra poate fi punctul de plecare al unui conflict româno-bulgar, dar nu poate fi şi punctul lui final. Căci e evident că pornind să luăm cetatea Silistra, nu ne vom opri acolo. Ne vom folosi de prilej spre a regula şi alte chestiuni dintre noi şi Bulgaria şi nu vom uita să restabilim echilibrul necesar, zdruncinat azi.” Vorbe care se vor adeveri câteva săptămâni mai târziu. Decizia reprezentanţilor Marilor Puteri de a acorda României, printr-un protocol, semnat la Petersnurg, la 26 aprilie/9 mai 1913, a unei zone cu o rază de 3 km din jurul Silistrei nu mulţumeşte pe nimeni. Delimitarea noii linii de frontieră dă o senzaţie de deja vu. Comisia mixtă româno-bulgară de punere în aplicare a prevederilor protocolului de la Peterburg nu ajunge la nici un rezultat. Motivul discordiei: din ce punct pleacă linia celor trei km care trebuie cedaţi României. La momentul declanşării celui de-al doilea război balcanic, lucrările acestei comisii mixte erau practic paralizate. Chestiunea rectificării graniţei româno-bulgare urma a fi tranşată din scurt, prin forţa armelor.
Cât despre valoarea strategică deosebită a Silistrei, atât de invocată de oficialii români, campania dezastruoasă din toamna lui 1916 şi ruşinoasa înfrângere de la Turtucaia ne fac să ne îndoim de justeţea acestor păreri. Pe hârtie, importanţa stăpânirii acestui oraş este indiscutabilă, pe teren însă realitatea este alta. Cea a suficienţei de sine şi a unei generălimi de salon.
(Va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
