„Dacă ne uităm la poziţia noastră geografică, constatăm un lucru pe care nimeni nu-l va tăgădui. Slavi la nord, slavi la sud, slavi la răsărit, slavi la apus; oriunde ne-am întinde ochirea, un ocean imens de slavi, ale căror valuri bat la ţărmurile noastre şi ameninţă a ne surpa malul. Şi atunci trebuie să ne opunem, că numai acea politică poate să fie bună, care slăbeşte puterea de expansiune a elementului slav care ne înconjoară (…)” Cuvintele rostite de omul politic P.P. Carp în plenul Adunării Deputaţilor, în decembrie 1909, revin în actualitate trei ani mai târziu, în plin conflict balcanic. Victoriile rapide ale aliaţilor balcanici împotriva Turciei şi, în special, extinderea teritorială a Bulgariei şi Serbiei provoacă stupoare, deziluzii şi nelinişte. În cercurile de la Bucureşti se discută doar despre politică şi despre necesitatea de a se pune „capăt înaintării slavismului”. Opinia publică se frământă; câte capete, tot atâtea păreri. Este pusă la îndoială încrederea în infailibilitatea părerilor regelui Carol I, care „trecea drept cel mai bun cunoscător al afacerilor politice din acest colţ al Europei”. Ce l-a făcut pe bătrânul rege să fie „aşa de încredinţat că turcii nu vor avea nevoie decât de un simplu marş ca să isprăvească cu aliaţii balcanici?” Aflat în anturajul familiei regale, funcţionarul Eugeniu Arthur Buhman se întreabă care au fost „lăudatele izvoare informative” ale lui Carol I. „Ce făceau reprezentanţii diplomatici acreditaţi în ţările balcanice, cu toţi ataşaţii lor militari, şi în ce constau serviciile ce aduceau dacă n-au fost în stare să prevadă şi să avizeze pe cei interesaţi din timp, de cele ce urmau să se petreacă?” Dezamăgirea lui Buhman este „şi mai copleşitoare în ceea ce priveşte atât de preamărita şi mult răspândita reputaţie a diplomaţilor c-ar fi întotdeauna la curent cu toate misterele intrigilor politice.”
Neîncrederea în corpul diplomatic românesc este împărtăşită şi de deputatul Nicolae Iorga, care se întreabă retoric: „Care au fost informaţiile noastre cu privire la evenimentele din toamna lui 1912? Nule! Noi eram în cel mai complet întuneric cu privire la lucrurile care se petreceau în Balcani.” În momentul în care s-a declanşat primul război balcanic, constată Iorga, „noi, sau nu aveam reprezentanţi deloc, sau, dacă aveam, era ca şi cum nu i-am fi avut”. Se pune întrebarea legitimă dacă „oamenii care reprezentau interesele noastre în Balcani ştiau ce se petrece acolo şi îşi dădeau seama de grava răspundere ce apăsa asupra lor.” Am avut un singur om de ispravă în Balcani, mai declară Iorga în Adunarea Deputaţilor, pe fostul agent diplomatic la Sofia, Nicolae Mişu, „şi ne-am grăbit să-l ducem de acolo. (…) Şi tot la Sofia aţi avut, cândva, un ofiţer superior (…) care v-a spus – deşi n-aţi vrut să-l înţelegeţi – (…) valoarea infanteriei bulgare”. Nu doar maiorul Petala, ataşatul militar la care face trimitere Nicolae Iorga, ci şi succesorul său, maiorul Dabija, îi transmit regelui Carol I informaţii pertinente despre înzestrarea armatei bulgare. De la maiorul Dabija va afla, mai întâi, suveranul român despre încheierea unui tratat secret de alianţă între Bulgaria şi Serbia, sub patronajul Rusiei, care prevedea împărţirea teritoriilor otomane din Europa.
O informaţie căreia îi va da crezare abia după ce îi va fi confirmată de şeful diplomaţiei de la Berlin, Kiderlen Waechter. Carol I îi va arăta premierului său (titular şi al Externelor), Titu Maiorescu, scrisoarea lui Kiderlen Waechter abia după opt luni, în ianuarie 1913. Maxima discreţie pe care regele i-o cere maiorului Dabija face ca până chiar şeful acestuia de la Sofia, ministrul Dimitrie I. Ghika, să nu aibă cunoştinţă de această informaţie. Ghika recunoaşte, în memoriile sale, că doar colegul său de la Sofia, Filaliti, „semnalase, între timp la Bucureşti, cu titlu de informaţie nu prea sigură, că după anumite verificări s-a elaborat ceva concret între statele balcanice”. O informaţie care va fi vehiculată şi de presa internaţională, în vara lui 1912. Diplomaţia românească este, aşadar, captiva modului în care sunt conduse destinele sale, aflate exclusiv în mâinile suveranului. Doar că în 1912 Carol I este un rege bătrân şi bolnav, care nu putea „să-şi schimbe nici vechi păreri înrădăcinate şi nici să-şi calce peste fire”. Mai precis, oroarea faţă de mişcările de stradă şi nevoia de a nu fi în ţară decât două partide politice. De aceea, după căderea zgomotoasă a cabinetului conservator al lui P.P. Carp, regele preferă o combinaţie guvernamentală între diferite grupări conservatoare, în loc să-i aducă la putere pe liberalii lui Ionel Brătianu. Voinţa bătrânului suveran este explicabilă. În împrejurări excepţionale de politică externă, nu are nevoie de un prim ministru orgolios şi cu opinii personale, ci de o personalitate cumpănită cu care să colaboreze, şi care să-i asculte dispoziţiile. Mai este şi delicata misiune a reînnoirii tratatului de alianţă cu Puterile Centrale, care reprezintă piatra de temelie a politicii externe româneşti de după 1883. Un tratat despre a cărui existenţă ştiu foarte puţini oameni politici români. În contextul unui an politic agitat şi al complicaţiilor din Balcani, Maiorescu este preferat în faţa lui Brătianu şi Carp. Liderul liberal va declara, ulterior, că regele Carol „a ţinut pe Maiorescu la putere pentru a reînnoi această alianţă, căci ştia că eu nu voi semna”.
Se va discuta mult, din toamna lui 1912 şi până în vara lui 1913, despre vârsta celor în mâinile cărora se află destinele ţării. Unii şopteau cu amărăciune, alţii strigau în gura mare: „Păcatul nostru este că avem un Rege bătrân; păcatul este că avem în fruntea guvernului un ministru bătrân; ce te faci cu oameni care au trecut anii de vigoare; ce ne foloseşte aşa zisa înţelepciune când nu prea mai este putere şi voinţă; prea multă cumpănire, prea puţină energie.” Dumneavoastră, îi declară Iorga lui Maiorescu, în plenul parlamentului, în decembrie 1913, „profesor venerabil, om de cultură, cu merite mari, v-aţi găsit în fruntea unui guvern slab, (…) în faţa unei opinii publice care vă cerea câte în lună şi în soare, care nu vi le cerea niciodată sincer, ci întotdeauna nu pentru motive de politică externă, ci pentru motive de politică internă. Şi v-aţi găsit înaintea unei diplomaţii care n-a ştiut nici să prevadă, nici să vă servească”. Politica urmată de România, în timpul crizei balcanice, se va spune într-o adresă a Adunării Deputaţilor, adresată regelui Carol I, „a fost rodul unei nobile străduinţe, aceea de a obţine satisfacerea numeroaselor interese româneşti, pe care noile evenimente le puneau în plină lumină, fără a aduce vreo atingere păcii generale şi solidarităţii europene. Pentru a împlini o asemenea grea datorie, România a trebuit să-şi impună sacrificii însemnate reclamate de sporirea puterii ei militare, dar a trebuit, mai presus de toate, să aibă tăria morală necesară de a nu recurge la arme decât în ziua în care o putea face în numele civilizaţiei şi al ordinii în Balcani. Datorită prevederii acelora care o guvernează, România a pus în mişcare, în momentul nimerit, bine înzestrată, falnica ei armată (…)”.
Aceasta este percepţia evenimentelor, în decembrie 1913, după Pacea de la Bucureşti. Numai că, în toamna lui 1912, nimic din agitaţia care pusese stăpânire peste opinia publică din ţară nu prevestea că această criză balcanică va deveni cântecul de lebădă al celor doi bătrâni oameni de stat. Cu atât mai mult cu cât „evident, am făcut mai puţin decât puteam face, şi am făcut mai târziu decât puteam face, şi ne-am înfăţişat mai puţin mândri de cum puteam să fim”.
(Va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
