Născut în 1960 la Bucureşti, Radu Paraschivesculucrează la Editura Humanitas din 2003, fiind acum senior editor şicoordonator al colecţiei de carte comică "Râsul lumii". Esteinvitat să scrie în mai multe ziare şi reviste, având peste 1500 dearticole publicate. În prezent, deţine rubrici în Adevărul,Esquire şi ProSport. Este colaborator al posturilorde televiziune Sport.ro şi Digi Sport. A tradus peste 60 de cărţidin literatura anglo-americană, canadiană şi franceză (printreautorii traduşi: Salman Rushdie, Julian Barnes, William Golding,David Lodge, John Steinbeck, William Burroughs, Jonathan Coe, KazuoIshiguro, Virginia Woolf, Nick Hornby, Stephen Fry, FrançoisMauriac). A publicat volumele Efemeriada, Balulfantomelor, Bazar bizar, Fanionul roşu, Ghidulnesimţitului, Fie-ne tranziţia uşoară, Mi-e rău lacap, mă doaremintea, Răcani, pifani şi veterani,Cu inima smulsă din piept, Dintresute declişee, Fluturele negru.
- Aţi publicat de curând un nouroman, Fluturele negru, despre vestitul pictor Caravaggio.Ce aduce nou faţă de mulţimea de cărţi în care au apărut acestpersonaj şi epoca sa?
- Ca să pot răspunde, ar trebui săfiu la curent cu tot ce s-a scris pe tema asta. Şi nu sunt.Fireşte, am citit despre Caravaggio şi epoca lui, despreclarobscurul pe care-l introduce în pictură, despre Roma dinsecolele XVI-XVII, despre tensiunile dintre artist şi contemporani.Am parcurs "Tratatul depictură" al lui Cennino, lacare mă refer de câteva ori în roman, precum şi două monografii alelui Caravaggio, scrise de Rolando Cristofanelli şi AndrewGraham-Dixon. M-am îngropat în albume şi cărţi despre vieţilepictorilor. Însă probabil că documentarea aceasta ar fi însemnatfoarte puţin dacă n-aş fi legat-o de două călătorii la Roma, undeam văzut o parte dintre tablourile lui Caravaggio. Am simţit înfaţa lor ceea ce nu simţisem în faţa altor lucrări: un curent caremi-a trecut prin corp, un frison neaşteptat. S-ar putea ca asta săfie noutatea faţă de alte abordări ale temei, complicitatea aproapesenzorială pe care am simţit-o cu pictura lui Caravaggio, impulsulde a-l prinde pe artist într-o poveste.
- Cum aţi trecut de la ultimeledvs. cărţi, moralizatoare în substrat, la aceastăfrescă?
- Nu e prima dată că mi seîntâmplă aşa ceva. În fond, substratul moralizator de care vorbiţise găseşte doar în Ghidul nesimţitului, în cele douăantologii de perle ale tranziţiei şi în Dintre sute declişee. Am însă cărţi de literatură pură, de la Balulfantomelor la Bazar bizar şi de la Cu inimasmulsă din piept la Fluturele negru. Drept să văspun, şi Fanionul roşu mi se pare tot literatură, în ciudatematicii sportive. Nu cred că există un declic anume pentru acestgen de cărţi şi nici nu mi-am propus să fac gimnastică sau navetătextuală. Nu am deprinderi de tactician, nu văd în trecerea de laun gen la altul o strategie de captatio pentru cititori. Purşi simplu mă las cucerit uneori de un loc sau de un personaj caremă inspiră. Aşa cum Cu inima smulsă din piept a apărut dupăo călătorie în Portugalia, Fluturele negru a crescut, s-aînălţat şi şi-a luat zborul din misterul unor săptămâni italiene.Divulg de pe-acum că romanul următor va fi tot consecinţa uneiîndrăgostiri. De data aceasta, de un cântec. Mai precis, de obaladă irlandeză.
- Caravaggio a răsturnatcanoanele, s-a împotrivit prejudecăţilor. Ar trebui să-l percepemca pe un model pentru vremurile noastre?
- În ziua de azi, Caravaggio arfi, fără discuţie, purtătorul de stindard al incorectitudiniipolitice. Pe de altă parte, multe ONG-uri s-ar grăbi să şi-lanexeze, în frunte cu activiştii gay şi organizaţiile îngrijoratede violenţa stradală. În 2010, Caravaggio ar fi antimodelul deplin,omul bun de arătat cu degetul de toţi conformiştii planetei. A avuto viaţă scurtă şi furtunoasă, pe care şi-a condimentat-o abundent.A trăit mereu sub semnul excesului, fără instinct de conservare şifără precauţii. N-a folosit jumătatea de măsură nici în viaţă, niciîn artă. Însă chiar dacă n-ar putea fi perceput drept model înaccepţia clasică a termenului, Caravaggio ar rămâne un deschizătorde drum cu o influenţă enormă asupra picturii. În fond, acesta elucrul pentru care ar trebui ţinut minte, nu relaţiile homosexuale,duelurile, beţiile şi încăierările.
- Aţi devenit cunoscut catraducător, cred că aveţi peste 60 de cărţi traduse. Apoi lumea aconstatat că sunteţi un bun şi împătimit comentator sportiv, iarcărţile dvs. despre sport au fost căutate şi premiate. Aţi adunatîn câteva volume perle ale exprimării tranziţiei româneşti, deparcă aţi fi dorit să exorcizaţi societatea. Aţi mai publicateseuri şi proză, către aceasta îndreptându-se preferinţele mele.Sunt convins că numai toate la un loc îl dau pe adevăratul RaduParaschivescu. Dar cum aţi vrea să vă perceapăcititorul?
- Nu m-am gândit la o imagineanume şi nu mi-a dat prin cap să mă "vând" în vreun fel. Apariţiiletelevizate mai degrabă îmi falsifică identitatea, fiindcă suntlegate în mod predilect de meciurile de fotbal. Nici un taximetristnu mi-a spus "V-am văzut la TVR Cultural". Dar mă simt la fel deconfortabil în toate ipostazele pe care le-aţi enumerat, pentrubunul motiv că eu sunt cel care le-a făcut posibile. Cred că mi-arplăcea să fiu văzut drept cineva care are ceva de spus şi de scris,nimic mai mult. Şi ţin să-mi păstrez onoarea, punctualitatea şibuna dispoziţie. Nu mă distanţez de nimic din ce-am făcut, cuexcepţia primului meu roman, Efemeriada, despre careconsider şi azi că a fost o greşeală comisă din pripă şi teribilismjuvenil. Dacă mă întrebaţi însă în ce ipostază mă prefer, alegproza. Şi povestirile comice, dar şi romanele. Mai ales romanele.De traduceri mă mai ocup doar în momentele de avarie, când nugăsesc destui oameni cu care să duc mai departe colecţia "Râsullumii" de la Humanitas. Cărţi de sport n-o să mai scriu - sau nucurând. E adevărat, am în minte o carte despre imnuri, darîncărcătura ei sportivă e secundară, iar accentele se punaltfel.
- Aproape în tot ce aţi scrisv-aţi războit cu limba de lemn şi clişeele lingvistice. Remarcaţivreun progres sau va trebui să mai treacă multă vreme până cândgândirea şleampătă şi limbajul şleampăt să semodifice?
- Am invocat de multe oridefiniţia pe care-o dau englezii utopiei: paradisul proştilor. Doardacă m-aş fi trezit captiv pe tărâmul utopiei aş fi putut crede cădiscursul public urma să se modifice după apariţia uneia saucâtorva cărţi, fie ele oricât de savuroase sau de vândute. Nu mi-amfăcut asemenea iluzii şi n-aş fi avut de ce. Limbajul este ecoulgândirii, iar un om care gândeşte încâlcit nu va vorbi niciodatăcristalin. Deteriorarea discursului public continuă pe aceleaşidirecţii pe care le-am semnalat cu doi-trei ani în urmă: clişeizareşi lipsă de reacţie în faţa formulărilor incorecte. Televiziunea şiziarele mai degrabă întreţin mizeria în loc s-o dizolve - iar astae o observaţie pe care au făcut-o mulţi oameni, fără nici unrezultat. Sunt puţini ziariştii care pot scrie neclişeizat. Eucunosc patru-cinci, nu mai mulţi. Cât despre vina posturilor TV, eaeste şi mai mare, fiindcă televiziunea e cel mai puterniccomunicator public. Mesajele ei ajung cel mai departe. Or, aicinumărul agramaţilor e îngrijorător de ridicat. Unii au emisiuni TVchiar pe postul public. Alţii combină semidoctismul cu arţagul şitupeul. Până să ne întrebăm cine-i alege pe invitaţi (şi pe cecriterii), e cazul să ne interesăm cine-i triază pe angajaţi,redactori şi moderatori.
- Se degradează limba odată cusocietatea? Vedeţi o redresare? Cât de curând?
- Amicul Vlad Zografi de laHumanitas îmi e vecin în ale disperării. Excedat de ce aude şi vedeîn jur, Vlad a propus, to whom it may concern, o formă dereeducare în care să fie atraşi vorbitori cu priză la public şi cuo comandă impecabilă a limbii. Rezultatul ar fi o serie de pastileuşor pedagogice, à la Pruteanu, servite de oameni din domeniidiferite şi care să oxigeneze un stropşor biata limbă română.Încerc, deocamdată cu slabe rezultate, să plasez această idee unuipost TV şi să văd dacă se întâmplă ceva. Se vorbeşte din ce în cemai prost, de acord, dar nu cred că din cauza involuţiei sociale.Neglijenţa aceasta vinovată n-are legătură cu PIB-ul. Nu neinteresează cum vorbim fiindcă avem o cultură a indiferenţei, cares-a manifestat deja în alte direcţii. Nu punem preţ pe felul cum nearată pantofii, pe felul cum mirosim sau pe felul cum închidem uşaliftului. De ce ne-ar preocupa atunci felul cum ne exprimăm? Nusuntem doar în ţara lui Papură Vodă sau Peşte Prăjit, ci şi întârla lui Merge Şi-Aşa.
- Aţi mai fost întrebat, o facşi eu din nou, pentru că am impresia că nu v-aţi spus întreggândul. Sunteţi un moralist?
- Doamne păzeşte! Eventualeletâlcuri ale cărţilor mele sunt efecte secundare, nimic altceva.Mi-a ajuns dirigenţia din anii 1980, când eram profesor. Nu amvalenţe de reformator şi nu vreau să plictisesc lumea. Dăscălelileinduc o stare de proastă dispoziţie de care nu mi-ar plăcea să măştiu responsabil. Prea puţine lucruri din ce-am scris se preteazăcitirii în cheia despre care vorbiţi. În concluzie, nu, nu suntmoralist şi nu tânjesc după o lume aseptică. Mă atrag foşnetele şisubtonurile pitoreşti. Îmi plac aromele, culorile şi senzaţiiletari, îmi plac picanteriile. Recunosc, în schimb, că România ar fiun spaţiu mai îmbietor dacă măcar un sfert dintre mârlanii ei arînvăţa să vorbească la do de jos şi să spună "Vă rog" şi"Mulţumesc".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
