Radu Paraschivescu: „În ziua de azi, Caravaggio ar fi purtătorul de stindard al incorectitudinii politice”/ de Stelian Ţurlea

Născut în 1960 la Bucureşti, Radu Paraschivescu lucrează la Editura Humanitas din 2003, fiind acum senior editor şi coordonator al colecţiei de carte comică "Râsul lumii". Este invitat să scrie în mai multe ziare şi reviste, având peste 1500 de articole publicate. În prezent, deţine rubrici în Adevărul, Esquire şi ProSport. Este colaborator al posturilor de televiziune Sport.ro şi Digi Sport. A tradus peste 60 de cărţi din literatura anglo-americană, canadiană şi franceză (printre autorii traduşi: Salman Rushdie, Julian Barnes, William Golding, David Lodge, John Steinbeck, William Burroughs, Jonathan Coe, Kazuo Ishiguro, Virginia Woolf, Nick Hornby, Stephen Fry, François Mauriac). A publicat volumele Efemeriada, Balul fantomelor, Bazar bizar, Fanionul roşu, Ghidul nesimţitului, Fie-ne tranziţia uşoară, Mi-e rău la cap, mă doare mintea, Răcani, pifani şi veterani, Cu inima smulsă din piept, Dintre sute de clişee, Fluturele negru.

- Aţi publicat de curând un nou roman, Fluturele negru, despre vestitul pictor Caravaggio. Ce aduce nou faţă de mulţimea de cărţi în care au apărut acest personaj şi epoca sa?

- Ca să pot răspunde, ar trebui să fiu la curent cu tot ce s-a scris pe tema asta. Şi nu sunt. Fireşte, am citit despre Caravaggio şi epoca lui, despre clarobscurul pe care-l introduce în pictură, despre Roma din secolele XVI-XVII, despre tensiunile dintre artist şi contemporani. Am parcurs "Tratatul de pictură" al lui Cennino, la care mă refer de câteva ori în roman, precum şi două monografii ale lui Caravaggio, scrise de Rolando Cristofanelli şi Andrew Graham-Dixon. M-am îngropat în albume şi cărţi despre vieţile pictorilor. Însă probabil că documentarea aceasta ar fi însemnat foarte puţin dacă n-aş fi legat-o de două călătorii la Roma, unde am văzut o parte dintre tablourile lui Caravaggio. Am simţit în faţa lor ceea ce nu simţisem în faţa altor lucrări: un curent care mi-a trecut prin corp, un frison neaşteptat. S-ar putea ca asta să fie noutatea faţă de alte abordări ale temei, complicitatea aproape senzorială pe care am simţit-o cu pictura lui Caravaggio, impulsul de a-l prinde pe artist într-o poveste.

- Cum aţi trecut de la ultimele dvs. cărţi, moralizatoare în substrat, la această frescă?

- Nu e prima dată că mi se întâmplă aşa ceva. În fond, substratul moralizator de care vorbiţi se găseşte doar în Ghidul nesimţitului, în cele două antologii de perle ale tranziţiei şi în Dintre sute de clişee. Am însă cărţi de literatură pură, de la Balul fantomelor la Bazar bizar şi de la Cu inima smulsă din piept la Fluturele negru. Drept să vă spun, şi Fanionul roşu mi se pare tot literatură, în ciuda tematicii sportive. Nu cred că există un declic anume pentru acest gen de cărţi şi nici nu mi-am propus să fac gimnastică sau navetă textuală. Nu am deprinderi de tactician, nu văd în trecerea de la un gen la altul o strategie de captatio pentru cititori. Pur şi simplu mă las cucerit uneori de un loc sau de un personaj care mă inspiră. Aşa cum Cu inima smulsă din piept a apărut după o călătorie în Portugalia, Fluturele negru a crescut, s-a înălţat şi şi-a luat zborul din misterul unor săptămâni italiene. Divulg de pe-acum că romanul următor va fi tot consecinţa unei îndrăgostiri. De data aceasta, de un cântec. Mai precis, de o baladă irlandeză.

- Caravaggio a răsturnat canoanele, s-a împotrivit prejudecăţilor. Ar trebui să-l percepem ca pe un model pentru vremurile noastre?

- În ziua de azi, Caravaggio ar fi, fără discuţie, purtătorul de stindard al incorectitudinii politice. Pe de altă parte, multe ONG-uri s-ar grăbi să şi-l anexeze, în frunte cu activiştii gay şi organizaţiile îngrijorate de violenţa stradală. În 2010, Caravaggio ar fi antimodelul deplin, omul bun de arătat cu degetul de toţi conformiştii planetei. A avut o viaţă scurtă şi furtunoasă, pe care şi-a condimentat-o abundent. A trăit mereu sub semnul excesului, fără instinct de conservare şi fără precauţii. N-a folosit jumătatea de măsură nici în viaţă, nici în artă. Însă chiar dacă n-ar putea fi perceput drept model în accepţia clasică a termenului, Caravaggio ar rămâne un deschizător de drum cu o influenţă enormă asupra picturii. În fond, acesta e lucrul pentru care ar trebui ţinut minte, nu relaţiile homosexuale, duelurile, beţiile şi încăierările.

- Aţi devenit cunoscut ca traducător, cred că aveţi peste 60 de cărţi traduse. Apoi lumea a constatat că sunteţi un bun şi împătimit comentator sportiv, iar cărţile dvs. despre sport au fost căutate şi premiate. Aţi adunat în câteva volume perle ale exprimării tranziţiei româneşti, de parcă aţi fi dorit să exorcizaţi societatea. Aţi mai publicat eseuri şi proză, către aceasta îndreptându-se preferinţele mele. Sunt convins că numai toate la un loc îl dau pe adevăratul Radu Paraschivescu. Dar cum aţi vrea să vă perceapă cititorul?

- Nu m-am gândit la o imagine anume şi nu mi-a dat prin cap să mă "vând" în vreun fel. Apariţiile televizate mai degrabă îmi falsifică identitatea, fiindcă sunt legate în mod predilect de meciurile de fotbal. Nici un taximetrist nu mi-a spus "V-am văzut la TVR Cultural". Dar mă simt la fel de confortabil în toate ipostazele pe care le-aţi enumerat, pentru bunul motiv că eu sunt cel care le-a făcut posibile. Cred că mi-ar plăcea să fiu văzut drept cineva care are ceva de spus şi de scris, nimic mai mult. Şi ţin să-mi păstrez onoarea, punctualitatea şi buna dispoziţie. Nu mă distanţez de nimic din ce-am făcut, cu excepţia primului meu roman, Efemeriada, despre care consider şi azi că a fost o greşeală comisă din pripă şi teribilism juvenil. Dacă mă întrebaţi însă în ce ipostază mă prefer, aleg proza. Şi povestirile comice, dar şi romanele. Mai ales romanele. De traduceri mă mai ocup doar în momentele de avarie, când nu găsesc destui oameni cu care să duc mai departe colecţia "Râsul lumii" de la Humanitas. Cărţi de sport n-o să mai scriu - sau nu curând. E adevărat, am în minte o carte despre imnuri, dar încărcătura ei sportivă e secundară, iar accentele se pun altfel.

- Aproape în tot ce aţi scris v-aţi războit cu limba de lemn şi clişeele lingvistice. Remarcaţi vreun progres sau va trebui să mai treacă multă vreme până când gândirea şleampătă şi limbajul şleampăt să se modifice?

- Am invocat de multe ori definiţia pe care-o dau englezii utopiei: paradisul proştilor. Doar dacă m-aş fi trezit captiv pe tărâmul utopiei aş fi putut crede că discursul public urma să se modifice după apariţia uneia sau câtorva cărţi, fie ele oricât de savuroase sau de vândute. Nu mi-am făcut asemenea iluzii şi n-aş fi avut de ce. Limbajul este ecoul gândirii, iar un om care gândeşte încâlcit nu va vorbi niciodată cristalin. Deteriorarea discursului public continuă pe aceleaşi direcţii pe care le-am semnalat cu doi-trei ani în urmă: clişeizare şi lipsă de reacţie în faţa formulărilor incorecte. Televiziunea şi ziarele mai degrabă întreţin mizeria în loc s-o dizolve - iar asta e o observaţie pe care au făcut-o mulţi oameni, fără nici un rezultat. Sunt puţini ziariştii care pot scrie neclişeizat. Eu cunosc patru-cinci, nu mai mulţi. Cât despre vina posturilor TV, ea este şi mai mare, fiindcă televiziunea e cel mai puternic comunicator public. Mesajele ei ajung cel mai departe. Or, aici numărul agramaţilor e îngrijorător de ridicat. Unii au emisiuni TV chiar pe postul public. Alţii combină semidoctismul cu arţagul şi tupeul. Până să ne întrebăm cine-i alege pe invitaţi (şi pe ce criterii), e cazul să ne interesăm cine-i triază pe angajaţi, redactori şi moderatori.

- Se degradează limba odată cu societatea? Vedeţi o redresare? Cât de curând?

- Amicul Vlad Zografi de la Humanitas îmi e vecin în ale disperării. Excedat de ce aude şi vede în jur, Vlad a propus, to whom it may concern, o formă de reeducare în care să fie atraşi vorbitori cu priză la public şi cu o comandă impecabilă a limbii. Rezultatul ar fi o serie de pastile uşor pedagogice, à la Pruteanu, servite de oameni din domenii diferite şi care să oxigeneze un stropşor biata limbă română. Încerc, deocamdată cu slabe rezultate, să plasez această idee unui post TV şi să văd dacă se întâmplă ceva. Se vorbeşte din ce în ce mai prost, de acord, dar nu cred că din cauza involuţiei sociale. Neglijenţa aceasta vinovată n-are legătură cu PIB-ul. Nu ne interesează cum vorbim fiindcă avem o cultură a indiferenţei, care s-a manifestat deja în alte direcţii. Nu punem preţ pe felul cum ne arată pantofii, pe felul cum mirosim sau pe felul cum închidem uşa liftului. De ce ne-ar preocupa atunci felul cum ne exprimăm? Nu suntem doar în ţara lui Papură Vodă sau Peşte Prăjit, ci şi în târla lui Merge Şi-Aşa.

- Aţi mai fost întrebat, o fac şi eu din nou, pentru că am impresia că nu v-aţi spus întreg gândul. Sunteţi un moralist?

- Doamne păzeşte! Eventualele tâlcuri ale cărţilor mele sunt efecte secundare, nimic altceva. Mi-a ajuns dirigenţia din anii 1980, când eram profesor. Nu am valenţe de reformator şi nu vreau să plictisesc lumea. Dăscălelile induc o stare de proastă dispoziţie de care nu mi-ar plăcea să mă ştiu responsabil. Prea puţine lucruri din ce-am scris se pretează citirii în cheia despre care vorbiţi. În concluzie, nu, nu sunt moralist şi nu tânjesc după o lume aseptică. Mă atrag foşnetele şi subtonurile pitoreşti. Îmi plac aromele, culorile şi senzaţiile tari, îmi plac picanteriile. Recunosc, în schimb, că România ar fi un spaţiu mai îmbietor dacă măcar un sfert dintre mârlanii ei ar învăţa să vorbească la do de jos şi să spună "Vă rog" şi "Mulţumesc".