Spaţiul public al opiniilor este împărţit, în esenţă, între două categorii de oameni: cei care simt că au de spus ceva şi cei care simt că au de demonstrat ceva. În mod amuzant, numai primii se pot înşela.
Fiecare dintre noi are impresia, de nenumărate ori de-a lungul vieţii, că a descoperit o informaţie, o întâmplare, o teorie, un fenomen, un unghi de abordare despre care suspectează că puţini (sau chiar nimeni) nu are cunoştinţă. În măsura în care acel ceva i se pare şi relevant, măcar pentru un grup de oameni, încearcă să-l comunice, aşa cum se pricepe el mai bine. Cu sau fără o metodă, cu sau fără stil, cu mijloace artistice, jurnalistice, oratorice sau, pur şi simplu, enunţând frust: Uite ce-am descoperit eu şi cred că merită să ştiţi. Felul în care reacţionează presupuşii beneficiari ai presupusei descoperiri şi modul în care descoperitorul receptează reacţia lor nu fac obiectul acestor rânduri.
În orice caz, este limpede şi de atâtea ori probat că ne putem înşela în ambele premise. În primul rând, ne putem înşela crezând că am descoperit ceva inedit. De foarte multe ori redescoperim America, apa caldă, mersul pe jos, roata. În această privinţă, crucială este cultura. Iată o experienţă personală:
Pe la mijlocul anilor 90 am participat la o şedinţă a unui cenaclu care tocmai ce stătea să se înfiinţeze. Câţiva colegi de breaslă, scriitori şi jurnalişti culturali, îşi luaseră curajul să reinventeze cenaclul ca instituţie de cultură. Ne-am întâlnit în bufetul din subsolul facultăţii de litere, la o măsuţă, vorbind şi citind nu prea tare, să nu deranjăm restul consumatorilor, că şi-aşa ne simţeam cam penibil. Eu scrisesem special pentru acea ocazie o povestire de care eram tare mândru, "Marea criză a memoriei": în anul cutare din viitor se pusese la punct tehnologia prin care memoria umană putea fi gestionată exact ca aceea a unui calculator: puteai să scrii pe ea, să ştergi, să faci modificări şi chiar s-o formatezi cu totul. Evident, tehnologia ajungea pe mâinile răilor, care vă daţi seama ce făceau cu ea. Am terminat de citit şi aşteptam laudele. Dar partenerii mei de cenaclu dădeau din cap zâmbind şi au început între ei un dialog din frânturi de fraze care pentru mine erau chineză regională: - E în ideea lui (s-a rostit un nume de care n-aveam habar şi pe care nu l-am reţinut). - Da, dar la el procesul e reversibil - Sigur, plus particularităţile sud-americane! - Mie mi-a amintit şi de…
M-am prins. Se mai scrisese. Ba chiar de mai multe ori. Ei ştiau, eu nu. S-au prins şi ei. Cred că m-am înroşit. SPER că m-am înroşit. Din fericire, au avut delicateţea să nu insiste şi s-a trecut repede la următorul text.
Evident, nimeni nu poate să ştie tot ceea ce s-a scris, pictat, compus, descoperit, inventat în istoria omenirii, dar - parafrazând un slogan de demult al Liceului Spiru Haret, care făcea vorbire despre posibilităţile unui bărbat de a avea toate femeile - nu strică să încerce. Oricum, fie că încerci, fie că nu, de fiecare dată când te pregăteşti să anunţi lumii că ai ouat o mărgică trebuie să-ţi asumi riscul unui posibil hohot de râs.
În al doilea rând, ne putem înşela - şi DE REGULĂ ne înşelăm - asupra relevanţei descoperirii (fie ea şi autentică), asupra impactului pe care-l va avea în publicul-ţintă (lumea întreagă, dacă se poate...) şi, mai ales, vai!, asupra valurilor de recunoştinţă care vor curge dinspre ei spre noi, pentru că le-am deschis ochii, i-am deşteptat, le-am arătat adevăratele probleme - cunoaşteţi foarte bine felul în care se pune accentul în celebra frază: "Să vă spun EU cum stă problema". Mai adăugaţi la fel de consacrata introducere: "Contrar cu ceea ce cred toţi, eu..."
Oricât ar fi de neplăcut, cu rare excepţii, oamenii nu prea au ce face cu descoperirile noastre. Cu toate acestea, tentativa de a spune ceva despre care crezi că trebuie spus merită încurajată şi este în principiu bine intenţionată, onestă şi generoasă.
Nu aceleaşi lucruri se pot spune despre demersurile publice ale celor care nu simt că au ceva de spus, ci că au ceva de demonstrat. De cele mai multe ori, aceştia nu se înşală, în sensul că, da, chiar au ceva de demonstrat. Şi, tot de regulă, se vor lupta cu această nevoie de-a lungul întregii lor vieţi.
Nu trebuie să fii psiholog ca să înţelegi că nevoia de a demonstra tot timpul ceva îşi are rădăcinile în complexe de inferioritate, auto-nemulţumiri şi sentimente de frustrare greu mărturisibile, chiar faţă de sine însuşi . Astfel, cel care ştie sau măcar simte că nu este (atât cât ar vrea sau deloc) un intelectual va face tot posibilul - nu, nu să-şi completeze cultura, aşa cum ar fi minunat - ci să demonstreze că nu e nicio scofală să fii intelectual, că intelectualii sunt plini de defecte (de pildă, sunt fătălăi, n-au muşchi), că umblă cu nasul pe sus şi sunt ridicoli. El va pronunţa cu dispreţ orice sintagmă privitoare la intelectuali ("Elite! Pfui!") şi va folosi expresii cu valenţe peiorative ("Intelighenţia").
Cel care ştie că s-a vândut pe treizeci de arginţi va perora furibund pe tema "Toţi sunt vânduţi!". Cel care şi-a construit averea pe escrocherii, tunuri, aranjamente, va explica pe îndelete că acestea se întâlnesc oriunde în lume şi că adevăratele probleme sunt altele. Incompetentul va vorbi mereu, obsesiv, despre nevoia de competenţă, traseistul politic despre necesara consecvenţă de idei, fostul ocupant al unui scaun din care n-a făcut nimic bun - despre măsurile incalificabile ale celui aflat acum în acel scaun, scriitorul fără succes - despre cât de ridicol e să te lauzi cu multe cărţi vândute, hoţul va striga "Hoţii!"
Toţi aceştia au ceva de demonstrat. În primul rând, lor înşişi. În al doilea rând, oamenilor care şi-au pus vreo nădejde în ei, de exemplu părinţilor. În al treilea rând, lumii întregi.
Lucrurile sunt valabile, de altfel, şi în spaţiul privat.
Sunt oameni care ţin să le spună rudelor, prietenilor, colegilor, vecinilor sau cunoştinţelor ce documentar interesant au văzut, ce idee le-a venit, ce loc frumos au vizitat. Încearcă să-şi ÎMPĂRTĂŞEASCĂ emoţiile, sentimentele, gândurile.
Sunt, de partea cealaltă, oameni pentru care esenţial e să te CONVINGĂ de ceva. Nu o teorie ştiinţifică, o doctrină politică sau o convingere religioasă, ci ceva despre ei înşişi. Că sunt deştepţi, că sunt descurcăreţi, că sunt puternici, înalţi, frumoşi, simpatici. Lucrul se poate întâmpla ostentativ, prin afirmaţii tranşante: "Am avut un succes extraordinar!" ori "Nu că e copilul meu, dar e pur şi simplu sclipitor, toată lumea spune asta". Pe aceşti oameni îi identifici imediat şi te fereşti de ei cât poţi.
Dar există şi situaţii mult mai subtile. Am avut cândva un amic care părea ok din toate punctele de vedere, şi totuşi, de fiecare dată când ne despărţeam după o discuţie, rămâneam cu impresia neclară că e ceva în neregulă. Până când mi-am dat seama, siderat, că omul acela vorbea întotdeauna exclusiv despre sine şi familia lui! Nu avea alt subiect de discuţie. M-am prins greu, pentru că pe tine nu te împiedica să vorbeşti despre altceva, chiar îţi dădea mici replici de genul "Mhî!", "Chiar aşa?" sau "Sigur, sigur", după care, la prima ta pauză, începea să relateze ce-a mai făcut el sau nevasta lui sau copiii lui. La părinţi-unchi-naşi nu trecea. Dacă încercai să-l atragi în teme mai largi, replica era imediată: "Nu mă interesează politica" sau "Nu prea mă uit la televizor" sau "Am auzit, dar ce mare scofală?"
Rândurile de faţă nu au pretenţia unei analize psihologice ori filozofice, n-am pregătirea ("expertiza"!) necesară. Scopul lor este unul practic: când ascultaţi pe cineva vorbind - la televizor sau la o bere - şi nu sunteţi sigur în ce măsură merită să-l luaţi în serios, încercaţi să vă lămuriţi mai întâi dacă omul acela are ceva de spus sau ceva de demonstrat. Dacă îţi propui să fii atent la acest aspect, nu e foarte greu să faci deosebirea. Ajută foarte mult dacă vă puneţi câteva întrebări suplimentare de genul: 1. Omul ăsta, de fapt ce-a făcut la viaţa lui până acum? 2. Care e poziţia de pe care vorbeşte? 3. Cu ce rămân eu dacă-l ascult?
Nu de alta, dar viaţa e destul de scurtă ca să merite să-ţi pierzi timpul ascultând pe cineva care, de fapt, nu vrea decât să te convingă că el e cu totul altfel decât pare şi, evident, cu totul altfel decât restul lumii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
