Lada era un lădoi ancestral din scândură groasă, geluită, cu bare de tablă ghintuite şi o clapă ce cuprindea inelul pentru lacăt. Nu ştiu de unde apăruse în preajma noastră, o ladă modestă, maronie, fără strălucire dar cu o ascunsă personalitate. În mod obişnuit stătea cuminte şi se umplea de praf până când, din timp în timp, intra în scenă pentru câte un episod remarcabil. Astfel ea ne-a purtat bunurile incasabile, împreună cu celelalte nouă bagaje plus maşina electrică de cusut Singer, în refugiu la Dumbrăveni de unde ne-a şi adus înapoi după un an şi jumătate.
Între aceste două importante drumuri s-a remarcat cu ocazia serbării mele de sfârşit de an după clasa I-a într-o piesă în care ea a jucat rolul principal.
Se făcea că Nataliţa, o fetiţă foarte mincinoasă, îşi serba ziua de naştere cu mosafiri la cozonac cu stafide şi ciocolată caldă. Eu, prietena ei cea mai fidelă, mă hotărâsem să-i aplic o lecţie straşnic de educativă împotriva urâtului său nărav. Am fost băgată în lada cu pricina, după ce Mami a căptuşit-o cu perne şi a înţepenit cu un dop capacul întredeschis pentru rezerva mea de aer, am fost adusă de Mario şi Ţucu Bitea, în chip de cadou, sub furtuna de aplauze, pe scena din curtea şcolii. Rolul meu era destul de simpluţ, cum începea Nataliţa s-o ia razna cu enormităţi fanteziste, eu, din ladă, trebuia să strig: - A minţit Nataliţa, a minţit! O dată, de două ori, de trei ori... Între timp vedeam cu groază, prin crăpătura de respiro, cum cozonacul fotogenic dispare vertiginos înfulecat de actorii cu partituri la vedere. Când, în sfârşit, Nataliţa a recunoscut ruşinată că minte de îngheaţă apele şi a promis solemn că nu mai face, lada s-a deschis şi eu am ieşit la lumină, transpirată, cu părul lipit pe frunte şi cu frumoasa mea rochiţă de tafta bleu-ciel jilavă şi mototolită. M-am năpustit cu o asemenea naturaleţe asupra ultimei felii de cozonac, am înfundat-o toată în gură, am şâşâit o frază etufată, de neînţeles, în chip de morală, încât tot publicul m-a aplaudat şi au hotărât, în unanimitate, că am un real talent şi bine ar fi să mă fac actriţă.
*
Sunt claustrofobă, Ioana parcă mai puţin, şi, ca să ne dovedim virtutea am inventat un joc absurd de încercarea puterii, să ne înghesuim în locuri înguste şi, în pofida panicii ce ne cuprindea, să stăm, cu răsuflarea tăiată, pe numărate, care rezistă mai mult. Ne băgam, de exemplu, pe rând în canalul cu ceasul de apă, astupate sub capacul de fontă, stând în echilibru pe ţevi în bezna neagră, cu apa şiroind dedesupt, păianjenii fojgăind deasupra, imaginând stafii de şobolani suflându-ne în faţă cu respiraţia lor otrăvită. Una înăuntru, cealaltă pe capac, număra: - 58, 59, 60 gata!
Într-o zi de mare curăţenie Mami era în bucătărie, noi în pod, cu două etaje mai sus. Lada, mârşavă, ne ispiteşte cu capacul căscat pe trei sferturi. Începem cu deliciu jocul puterii, înâi una înăuntru şi cealaltă pe capac, apoi invers. Curând ne plictisim, nu e nici pe departe aventura excitantă a canalului. O idee de geniu ne traversează: - Hai amândouă! Ne îndesăm cu mare greutate în ladă, eram deja mai măricuţe, 10 şi 12 ani, îngrămădite sistem nut şi feder,ocupând cu genunchii şi coatele una în burta celeilalte tot spaţiul şi tragem capacul peste cap. - Hai sa batem tontoroiul, supralicităm. Tam, taram, tararam, extra lux! Când aerul începe să se împuţineze, mândria cedează loc grabei şi dăm să ieşim. Imposibil! Clapa căzuse peste inelul pentru lacăt, lada se încuiase de la sine şi definitiv! Cât am putut noi să ne zbatem, să urlăm, să bocănim, să săltam în disperare cu tot cu ladă, de colo-colo, nu ştiu, dar, în sfârşit Mami ne-a auzit de jos, a urcat treptele două câte două şi ne-a eliberat. Am ieşit la iveală năduşite, mototolite, cu părul ud atârnând peste ochi ca nişte rusalce, cu mutre înspăimântate şi ruşinate.
Mami, care ne repeta, destul de des, că preferă să facem răutăţi decât tâmpenii, s-a uitat la noi cu dispreţ şi făcând gestul acela tipic italienesc, mâinile ridicate în dreptul pieptului, cu palmele în sus şi degetele adunate buchet, s-a exprimat:
CRETINAGINE !!
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi şi mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soţia lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, autoare a opt cărţi pentru copii şi ilustratoare a nenumărate altele. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
