Jefs era înalt, cel mai înalt şi mai puternic, era unchiul meu care ştia tot ce-l întrebai, de ce plouă, de ce sarea albăstreşte varza roşie, câte biserici sunt la mormântul sfânt din Ierusalim, ce se întâmplă în opereta Fântâna din Baccisarai, ce populaţie are Rwanda-Burundi... Făcea o pauză şi, parcă deschizând o enciclopedie, te lămurea în cuvinte puţine. La douăsprezece fix, pe plajă, scotea cartea groasă cu arabische merchen şi ne citea poveşti din 1001 de nopţi. Fiindcă traducea direct din germană, vorbea rar şi eu credeam ca aşa vorbesc arabii.
- B u n ă d i m i n e a ţ a A l i - B e n - B a r c a !
- D e o s u t ă d e o r i , b u n ă d i m i n e a ţ a M u h a m a d - B e n - A k b a r !
Noi stăteam pe burtă şi ascultam fascinaţi, alături de noi prietenii noştri, tot mai mulţi. Odată, la Costineşti, am numărat 16 perechi de sandale lângă cort...
Cine ştie când ar fi putut părinţii noştri să ne trimită la mare, doar cu o leafă şi o casă de copii nesăţioşi? Ne lua Jefs, doar cu biletul de tren şi cartela de pâine.
În loc să meargă, cu Magdi, sora lui Tati, la Hotelul Universitarilor din Eforie, unde avea dreptul, locuia pe la gazde, într-o odaie de trecere purtând după el un trib de copii şi un număr aleatoriu de cucoane, mătuşi şi verişoare .
De la zece ani până la doăzeci şi unu am fost împreună la mare, despre care el m-a învăţat aproape tot ce cunosc şi iubesc, să înot, să mă scufund, să culeg scoici, să prind răsăriturile, să recunosc constelaţiile cerului de august, să nu-mi fie sete pe plajă (setea e deshidratare, la cât stai tu în apă nu poţi fi deshidratată, iar dacă nu mai poţi şi nu mai poţi răbda, bea două înghiţituri de apă sărată, nu mori şi-ţi mai face bine şi la digestie.)
Jefs se scula la şase dimineaţa şi venea de la piaţă cu cinci kile de lapte, pâine, legume şi pepeni. Untul adus de la Bucureşti, era îndesat într-un borcan mare învelit în hârtie albastră şi acoperit cu apă. Aşa am aflat că nu căldura râncezeşte untul, ci aerul şi lumina.
După un bogat mic dejun compus din lapte cald şi pâine cu unt şi marmeladă de caise fiartă în curtea gazdei, pe la nouă ajungeam la plajă. Jefs se întindea, direct pe nisip, cu braţele în cruce în timp ce eu, cu mutra unsă cu lanolina bio ce puţea cumplit a oaie, mă bălăceam la nesfârşit până mă învineţeam de frig. Îmi făceam gropiţă în nisipul ferbinte ca să mă încălzesc şi apoi iar în apă pâna la unsprezece cînd se pornea în larg. Atunci, ca un transatlantic, purtând în trenă o ceată de amfibii mari şi mici, Jefs ne conducea la o depărtare remarcabilă de ţărm. Acolo făceam cerc şi ne uitam în apă, cu feţele umbrite de palme, cum el se scufunda ca să măsoare apa. Drept în picioare, vâslind cu palmele în sus, îl vedeam cum se micşorează, se micşorează, devine o pată albă, apoi, într-o trâmbă de clăbuci, răzbătea la suprafaţă.
- Are patru metri jumate, sau cinci, sau trei...
În mod obligatoriu, pe rând, coboram să aducem ca dovadă o scoică ori o mână de nisip.
- Hai tu, hai tu, unu doi trei, şi...!
Aşa am aflat că acolo, jos, nu e nici un Bau-bau, e linişte de-ţi ţiuie urechile şi cât de frumos e cerul albastru văzut de jos, printre bulele argintii de aer.
Obosiţi, la întoarcere, aveam dreptul la un sandvici, un fruct şi la minunatele poveşti arabe cu seraiuri, cadâne, cămile şi eunuci.
La unu se mai intra o dată, pentru joacă. Atunci Jefs se scufunda cu noi în spinare, pe rând, săream în apă de pe umerii lui şi primeam note pentru stil şi eleganţă.
Prânzeam în curtea gazdei, la o masă lungă cu un mare fel de mâncare de legume făcut de cucoane, apoi pepeni topotami parfumaţi, cu coaja netedă, subţire şi galbenă. Pepenii ăştia au dispărut de pe faţa pământului fiindcă, am aflat tot de la Jefs, ei, pepenii, se corcesc foarte uşor. Am învăţat tehnica cea mai eficientă de a-i mânca: tai felii subţiri, cojeşti o bucată până aproape de capăt şi muşti ca din banană ţinând-o de colţ, nu cu linguriţa, ca toţi proştii care iau întâi partea dulce din mijloc şi termină cu cea sălcie de lîngă coajă.
Copiii, pe rând, spălau vasele şi toată lumea mergea la culcare, pentru somnul de după-masă, cruciş în curmeziş, ca sardeluţele.
Seara ieşeam, gătiţi, pe faleză la plimbare. Magdi cu greu ajungea la braţul lui Jefs, căci eu şi Ioana îl flancam continuu, mândre de pieptul lui în tricou dungat la care se holbau toate cucoanele. Aflam atunci de ce luna e mai mare şi mai roşie când apare la orizont şi apoi se micşorează şi se albeşte, de ce e mincinoasă că arată ca D când e în creştere şi precum C în descreştere, ne înghesuiam la verigheta lui când era luna nouă şi trebuia să atingi ceva de aur ca să ai noroc şi recitam cu aplicaţie:
Crai nou senin pe cer s-arată
Şi cum străluce-n geamul meu
Îmi pare-o unghie tăiată
Din degetul lui Dumnezeu.
Ştiu să recunosc stelele: în faţă, deasupra mării, e Luceafărul, la stânga, sus, ca un W e Casiopeea, un pic mai jos şi mai la stânga, Carul mare şi Carul mic, în spate, luminos, Arcturus cu Coroana Boreală, în creştet, mare şi verde e Vega iar seara târziu, la dreapta, jos, apare constelaţia Eridan. Mă miram cum or fi putut recunoaşte oamenii din vechime Steaua Polară că, faţă de altele, e tare, tare păliduţă.
Cum era de aşteptat, după un timp, m-am cam făcut mare şi am început să merg în vacanţă cu iubitul meu. În zadar am încercat eu să-l dedau la gusturile marine, nu s-a prea lăsat scufundat şi pârjolit la soare până la amiază, Alin mai mult cu pescuitul... Iar Jefs, părăsit de ingraţii lui nepoţi, s-a multumit cu sejurui la hoteluri de lux şi călătorii în străinătate cu O.N.T.ul umilind ghizii străini cu amănunte din istoria şi cultura lor. Profesor universitar şi academician, a continuat să meargă zilnic la Institutul Agronomic şi mult după ce ieşise la pensie, avea de terminat nişte importante studii despre grâne, până când, bărbat semeţ de 86 de ani, s-a prăbuşit, bolnav de moarte, în preajma crăciunului.
Mi-am luat bun rămas de la el în iulie, înainte de a pleca la Vama Veche.
- Ce să-i spun mării din partea ta, l-am întrebat.
A încercat să-mi răspundă. Nu putea vorbi, slăbit de suferinţă, o lacrimă uriaşă i s-a prelins pe obraz.
- Las-că ştiu eu ce să-i spun! Şi atunci a râs, cu ochii, cu gura lui edentată, cu toată faţa descărnată.
Am ajuns la Vama pe o vreme tulbure, marţi, frig şi vânt. Miercuri pe la prânz s-a luminat, apa strălucea în soare calmă şi albastră, caldă. Am făcut o baie lungă, lungă. Pe la unu s-a întunecat din nou, apa a îngheţat şi zece zile n-am mai putut întra în mare. Am aflat mai apoi că marţi spre miercuri, înainte de a pleca definitiv pe tărâmul celălalt, a rostit dintr-o dată, clar:
- Aş vrea să fac o baie în mare!
Să-mi spună mie cineva că aia, de miercuri, n-a fost baia lui...
Îşi dorise să fie răspândit în natură, în mare şi pe munte, aşa că, în vara următoare cu Dănel, nepotul lui de drept, am mers la crematoriu şi am împărţit cenuşa în două. Am pus partea mea într-o urnă mică, făcută de mine, neagră cu o cruce aurie, fără să spun nimănui am dus-o la Vama Veche, am ţinut-o ascunsă până într-o zi anume, o zi calmă şi luminoasă.
În zori, pe plaja pustie am săpat o gropiţă, am întins o bucată de pânză albă, nouă, am răsturnat cenuşa lui Jefs, am făcut o legătură cu laţ şi am intrat în mare cu desăguţa peste umăr şi piept. Apa era răcoroasă, desăguţa plutea în jurul meu săltând uşor. Am înotat 320 de braţe până într-un loc căruia îi spun la tufiş, acolo, departe pe mal, se vede un stâlp înalt din Mangalia, care înaintează o dată cu mine, se ridică în spatele unui pom în formă de pumn. Aici apa e limpede şi adânca de vreo trei-patru metri. Am deznodat laţul şi am desfăcut legătura, cenuşa s-a desprins ca un glob luminos şi a început să coboare lin. Mă uitam, cu faţa în apa transparentă, era Jefs care cobora, micşorându-se, către adânc. Încet, globul s-a răsfirat, s-a schimbat într-un nor alb şi s-a aşternut, cuminte, pe pietrele de la fund. Am mai stat puţin apoi am înotat spre ţărm cu un sentiment de datorie îndeplinită.
M-am tot jurat, încă din copilărie, că nu mă duc singură în larg, dar până la tufiş am voie, până acolo mă păzeşte JEFS.
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi şi mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soţia lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, autoare a opt cărţi pentru copii şi ilustratoare a nenumărate altele. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
