Valaida Snow la Alhambra
În timp ce subreta mă însoţea spre uşa de la intrare, prin neliniştitoarea grădină congoleză, mi-am amintit de o întrebare importantă. Anne nu mă va ierta că am uitat s-o pun.
― Dar logodnica lui, sau iubita, sau cum îi spui tu? Cu ea ce s-a întâmplat?
Mica bonă, mai şireată decât o credeam, se opri dintr-o dată şi se întoarse spre mine, cu un mic zâmbet ştrengăresc.
― Despre cine vorbiţi?
Ah, domnişoară, dacă aş şti! Contam tocmai pe dumneata ca să mă lămureşti!
― Ei, hai, nu mai suntem copii.
Îşi agită funduleţul ei nostim.
― N-am mai văzut-o pe domnişoara Rosa de mult timp.
― Nu vorbesc de domnişoara Rosa, am zis eu, prefăcându-mă că ştiu unde bat. (Rosa trebuie să fi fost studenta la care făcuse aluzie Madeleine).
Subreta clătină din cap. Nu cunoştea nicio altă relaţie feminină a lui Yann. Cum puteam şti dacă era sau nu sinceră? I-am mulţumit, mi-am cerut scuze pentru deranj şi am luat din nou tramvaiul. Nici măcar o clipă Madeleine nu-şi arătase frumosu-i botic. Cutia de chibrituri pe care o şterpelisem din baia din pavilion avea o reclamă pentru El Alamein, un bar din centrul oraşului. De ce n-aş da o raită să văd dacă cei de acolo ştiu ce e o gueuze-grenadine?
La acel început de după-amiază, El Alamein era practic pustiu ― justifica oare numele cu care fusese botezat? Aşezat îndărătul unei lungi tejghele din lemn lustruit şi metal care imita barurile americane, un bărbat gras în cămaşă albă fuma un trabuc, cu ochii pe jumătate închişi, indiferent la căldura sufocantă şi la volutele de fum care scăpau din soba mare încinsă la maximum. Pe perete atârnau fotografii ale unor actriţe hollywoodiene şi afişe de filme. Comandându-mi băutura preferată, am profitat de momentul în care barmanul a deschis o pleoapă ca să-l întreb dacă îl cunoştea pe Yann Beigelbrot.
Contemplând poza pe care i-o întindeam, bărbatul cel gras păru cufundat într-o profundă cugetare (dacă nu cumva adormise la loc) înainte de a mormăi că acel chip îi amintea vag de cineva. În timp ce rotiţele creierului său se învârteau, avusesem timp să-mi termin berea şi să reînnoiesc consumaţia. L-am invitat să mi se alăture. Fără ezitare, îşi servi un whisky sec, apoi un al doilea (doar eu plăteam, de ce să se jeneze?) care avu efectul de a-l trezi definitiv.
― Yann, da, ăsta e, mormăi el cu voce spartă, lansându-mi în obraz respiraţia încărcată de fum şi de alcool. De mult nu l-am mai văzut pe aici. Lucra pe aproape, nu-i aşa?
Mi-am adus aminte că, într-adevăr, Ministerul Afacerilor Externe se găsea la câteva străzi distanţă.
― Poate că şi-o fi schimbat slujba, zise el. Ar trebui să-l vedeţi pe Roger.
Roger ăsta venea să-şi golească halba de bere în fiecare zi spre sfârşitul după-amiezii, pe socoteala partenerilor de joc. Campion imbatabil la pitchesbak, se pare. Urma să vedem chestia asta. Ca student, nu mă apăram prea rău. I-am făgăduit să revin ceva mai târziu, după un ocol pe la minister.
Când am rostit numele de Beigelbrot, uşierul a reacţionat imediat. Şi-l amintea pe Yann, căruia părea să-i fi păstrat o amintire frumoasă. Cu siguranţă bine dispus, îşi sună unul din foştii colegi care acceptă să mă primească.
Jean Dewilde se prezentă într-un mod cam ceremonios. Era un tânăr foarte înalt şi foarte slab, cu un proeminent măr al lui Adam, apărat de un smoc de păr peste care briciul nu se încumeta să se aventureze. Yann? Da, îl cunoscuse bine: amândoi lucrau în acelaşi birou. I-am explicat că familia sa era neliniştită că nu mai primise veşti de la el de mai multe luni. Ceea ce provocă o mare agitaţie în zona mărului lui Adam. Nici el nu-l mai revăzuse pe Yann de la demisie. Era dezolat că nu mă putea ajuta. Avea Yann prieteni, relaţii? El unul nu cunoştea astfel de persoane. Chipul i se contractă într-o strâmbătură. Yann era un tânăr foarte secretos care veghea cu gelozie asupra vieţii sale private.
― După câte ştiu, războiul l-a despărţit de foştii lui prieteni, rămaşi în ţară.
Asta deducea el dintr-o conversaţie în care Yann, ceva mai vorbăreţ decât de obicei,se plânsese că nu mai avea nimic de spus amicilor.
― „Când am debarcat de la Londra, am avut impresia că mă întorc de pe Marte”, mi-a spus el într-o zi când stăteam la un pahar. „Prietenii mei arată la fel ca atunci când am plecat din Bruxelles. Fac aceleaşi glume, arborează aceleaşi zâmbete. Când ne vedem, ne aruncăm unii în braţele altora. Dar nu mai avem nimic în comun.”
― Era cumva dezamăgit că prietenii săi nu-l întâmpinaseră ca pe un erou, că fetele nu i se atârnau de gât?
― O, nu! Nu era deloc genul ăsta. Yann este un tânăr modest şi discret, în ciuda colecţiei de medalii pe care le-ar putea afişa dacă ar vrea. Nu l-am auzit niciodată împăunându-se cu isprăvile lui. Socotea că îşi făcuse datoria şi că dăduse pagina mai departe. Viaţa trebuia să-şi reia cursul, nepăsătoare şi uşoară. Dar şi el se schimbase, la fel de mult ca amicii lui. Îi venea greu să recunoască faptul că nimeni nu ieşise neatins din încercări, punându-se la socoteală şi pe el, la fel ca pe toţi ceilalţi.
― Ieşeaţi uneori împreună?
― Uneori, la un pahar. Nimic mai mult. O dată sau de două ori, i-am propus să mergem la un concert, dar muzica îl plictiseşte. Preferă cinematograful.
În mod vizibil, Dewilde nu-şi revenise încă din uimire. În ochii lui, cinematograful era un divertisment prea „popular” pentru nişte funcţionari de rangul lor.
― Şi totuşi, am trăit aceeaşi experienţă, adăugă el. Londra în perioada Ocupaţiei. Dar nu în acelaşi mod. Eu, închis cuminte în birourile administraţiei belgiene. Iar el, riscându-şi viaţa în RAF.
― A! La Londra l-aţi cunoscut?
― Nici vorbă. Nici măcar nu ne-am încrucişat vreodată acolo. Când mă gândesc că am trăit războiul în acelaşi loc, că am frecventat fără doar şi poate aceleaşi localuri, că am întâlnit acelaşi cerc mic de compatrioţi! Şi tocmai în acest birou am descoperit toate astea!
Scoase un fel de chicotit la care am răspuns printr-un zâmbet politicos, înainte de a continua:
― V-a surprins demisia lui?
― Şi da şi nu... După cum v-am mai spus, nu obişnuia să se destăinuie, dar ne vorbeam din când în când. Era cumplit de dezamăgit de reconstrucţie. Funcţionarii incompetenţi, partidele politice revenite la micile lor maşinaţiuni, miniştrii preocupaţi să se umfle în pene în loc să dea un nou suflu ţării. Toate astea îl scoteau din minţi.
― Ca pe noi toţi. Cunoaşteţi măcar un singur belgian care să nu bombăne împotriva administraţiei?
Dewilde schiţă un zâmbet palid şi îşi trecu mâna prin păr.
― Dacă promiteţi că nu mă citaţi, am să vă mărturisesc că vă împărtăşesc punctul de vedere. Însă dezamăgirea lui Yann era mai profundă. Trăia acest lucru ca pe o tragedie.
Yann este un idealist, un romantic, într-o lume populată de materialişti şi de realişti. Aşa cum îi spuneam adesea, printre toate persoanele refugiate de care trebuia să ne ocupăm, era singurul condamnat să rămână aşa până la sfârşitul zilelor. În fond, demisia lui este un gest spectaculos, cu adevărat în maniera sa personală.
Toate astea nu mă făceau să ajung prea departe. În orice caz, nu la locul secret unde Yann se retrăsese ca să-şi rumege ideile negre şi decepţiile. Am mai pus o ultimă întrebare, chiar dacă mă îndoiam că Dewilde îmi va răspunde sincer.
― Credeţi că a fost poate ispitit de idei politice mai radicale?
Dewilde mă privi cu ochi uimiţi, apoi izbucni într-un râs vesel ― ceea ce probabil nu i se întâmpla prea des.
― Yann printre comunişti? Vă înşelaţi! Este mult prea individualist ca să se plieze disciplinei şi consemnurilor lor. Dacă s-ar fi alăturat partidului, ar fi fost dat afară după douăzeci şi patru de ore pentru deviaţionism burghez, în urma unui solid proces popular în cursul căruia el ar fi demontat toate dogmele şi absurdităţile vieţii de militant! Are oroare de politică, de orice culoare ar fi ea, chiar dacă visează la o societate diferită, poate chiar o republică. Dar ca să viseze la un stat comunist, asta nu! Nu căutaţi în direcţia asta. V-aţi pierde vremea.
― Bun, dar atunci în ce direcţie să mă îndrept?
Făcu un gest larg de neputinţă. Am profitat ca să-i strecor cartea mea de vizită sugerându-i să-mi telefoneze dacă îşi amintea de vreun amănunt sau de vreun nume. Şi am luat-o îndărăt spre El Alamein. Roger tot nu se afla la masa lui. În aşteptare, am golit două-trei gueuze-grenadine. Până ce, sătul să tot aştept (şi să nu obţin din partea barmanului să toarne doza exactă de sirop de rodie), am luat din nou tramvaiul.
Anne stătea aşezată la biroul meu, frunzărind nişte reviste pe care le luase cu ea din sala de aşteptare a lui Federico.
― Ei bine, văd că huzureşti! am spus eu lăsându-mă să cad în fotoliul pentru vizitatori. Eu unul, sunt frânt.
― De aia miroşi a alcool? mă întrebă Anne fără să-şi ridice capul din revistă.
― Am băut din obligaţie profesională. Nu de plăcere.
― A, da, asta e cu totul altceva.
Cum sarcasmele ei mă iritau, i-am făcut rezumatul zilei mele de lucru în goana după Yann Beigelbrot: conversaţia cu fostul lui coleg, instructivă, dar sterilă, partida de-a v-aţi ascunselea cu Roger cel de negăsit, campionul jocului de pitchesbak.
― În timp ce eu străbăteam în lung şi-n lat capitala…, am încercat eu să conchid.
― Şi barurile ei...
― ...tu devorai numere vechi din Patriotul ilustrat, cu reţetele de bucătărie, modelele de tricotat şi fotografia rochiilor tinerelor prinţese la primul bal al Şobolanului mort.
― Dar şi povestirile isprăvilor eroilor noştri la Londra ca să-i înfrângă pe nemţi.
M-am sculat de parcă aş fi fost muşcat.
― Ce? Nu-mi spune că Yann Beigelbrot se împăuna în faţa unui ziarist de la Patriotul ilustrat în timp ce eu îl căutam?
Anne izbucni în râs în vreme ce eu înhăţam revista.
― Din fericire, nu. Altfel, cum să justificăm factura în faţa lui Maman? Însă, printre cei intervievaţi se află fără îndoială mai mulţi dintre tovarăşi săi apropiaţi. Uită-te la acest Arnold Perpeete, de pildă, radiotelegrafist în RAF. Sau la această drăguţă brunetă, Josette Chérel, cu ochişorii ei de ştrengăriţă, care „asigura legătura” ― ce înseamnă o legătură, după părerea ta?
― Cu siguranţă nu lucrul la care te gândeşti tu, vicioaso, am spus eu depunând o sărutare pe buzele ei frumoase. Frumoasă treabă, scumpă doamnă! Ca recompensă, încă de mâine, vei asigura legătura cu mine.
― Astă seară, dacă vrei!
― De acord, îţi dau încă de pe acum un aconto.
Aici, cortina se lasă peste mica scenă acrobatică ce a urmat. Într-un fotoliul poate la fel de larg precum cel pe care îl rezerv vizitatorilor, „legăturile” sunt dificile. Dar n-am să mă plâng de braţele fotoliului deoarece, potrivit legendei, dificultatea intensifică plăcerea…
Trei-patru ceasuri mai târziu, înţoliţi cum se cuvine, am luat loc în magnifica sală Alhambra, lângă piaţa Brouckère, ca să asistăm la un concert excepţional al cântăreţei mele preferate de jazz, Valaida Snow, regina trompetei, un Armstrong feminin. Pentru nimic în lume n-aş fi ratat primul ei turneu european de după război. Unde şi-o fi găsit curajul să revină pe Vechiul Continent, când viaţa ei s-a schimbat complet în cursul turneului precedent? Naziştii, ajunşi o dată cu ea la Copenhaga, au arestat-o şi au expediat-o într-un lagăr. Iar autorităţile americane s-au chinuit mai bine de un an ca să-i obţină eliberarea. Valaida a ieşit din lagăr în viaţă, dar bolnavă şi distrusă.
O cunoşteam pe Valaida prin discurile ei şi din reportajele din reviste. Nu avusesem niciodată ocazia să asist la vreun spectacol al ei. La perspectiva de a o vedea pe scenă, eram excitat ca la prima mea întâlnire amoroasă. Încă de la ridicarea cortinei, a intrat în scenă unduindu-se pe un ritm legănat, cu trompeta în mână. Pe rochia ei neagră tresălta un şirag de mărgele îmbrăcate în stofă, cu care se juca în timp ce cânta. Fără nicio introducere, a început, cu ochii închişi, Some of these days, foarte swing, apoi şi-a luat instrumentul şi a început să sufle în trompetă. Sala a încremenit. Un urlet de felină, de melancolie şi totodată de bucurie . Fotoliile, balcoanele, vechile aurării ale sălii, totul a început să vibreze. Spectatorii electrizaţi se agăţau de braţele fotoliilor. Era trompeta unui înger maliţios, a unui spiriduş dezlănţuit. Şi, din nou, vocea. Răguşită, profundă. Înainte de război, Valaida Snow se dezlănţuia pe scenă, ca o adevărată pisică, unduindu-şi admirabilul trup negru pe ritmul antrenant al jazzului, dansând, râzând, suflând în instrument, reluând refrenul fără să respire, făcând farse, izbucnind în râs cu muzicanţii. Nimic în comun cu acei newjazzmen la modă printre unii intelectuali, înţepaţi şi afectaţi.
Însă războiul o schimbase. Dacă în ochii ei mari se mai aprindea încă, din când în când, o sclipire de inocenţă, gesturile ei de felină dispăruseră, la fel şi râsul şi veselia. La trompetă rămăsese cea mai bună. Însă vocea ei caldă ducea cu sine reflexele fisurilor ei. Ceva se sfărâmase definitiv. Vocea ei venea de foarte departe, din străfundul fiinţei ei, acolo unde se ascundeau spaimele, angoasele şi răul pe care nemţii i-l făcuseră. Auzind accentele tragice din Singurătate, m-am dus din nou cu gândul la Yann. La ceea ce îmi povestise Jean Dewilde despre revenirea lui în Belgia după încercările războiului. Inocenţa pierdută, prietenii dispersaţi, solitudinea, când el revenise în chip de învingător (oare tocmai statura sa de erou îl despărţise de ai săi?). Concertul acesta pe care îl aşteptam ca pe un moment unic de plăcere îmi dădea adieri de melancolie. Exista ceva comun între destinul tragic al Valaidei Snow şi epopeea eroică a lui Yann Beigelbrot. Războiul, evident, acel cumplit război. Aici să se afle oare adevăratele motive ale dispariţiei lui Yann? Încercase cumva să replonjeze în trecutul său pentru a-şi regăsi paradisul pierdut? Sau poate că mă înşelam cu totul? Se hotărâse, oare, pur şi simplu, ca atâţia alţi tineri europeni, să părăsească acest continent rănit, familia sfâşiată, casa sufocantă, plină de fantome, să fugă de imaginea tatălui şi să-şi reînceapă viaţa altundeva, departe de aici, în Statele Unite, în Canada, în America de Sud sau, de ce nu, în Africa, unde mai fusese în mai multe rânduri în misiune? Piste, într-adevăr, interesante de explorat, dar care riscau să facă să-mi explodeze bugetul de cheltuieli!
Am reintrat în contact cu Madeleine şi am testat pe ea ipoteza unui Yann plecat să-şi îngrijească decepţiile şi stările sufleteşti într-o călătorie îndepărtată. Mi-a torpilat pe dată presupunerea. Familia Beigelbrot se gândise la aspectul ăsta înaintea mea.
La cererea mamei sale, Madeleine verificase pe lângă ministerul de Externe dacă Yann îşi reînnoise cumva paşaportul şi, pe lângă numeroase ambasade, dacă ceruse vreo viză: fără rezultat. De la demisia lui, nu exista nicio urmă a vreunei călătorii a lui Yann în străinătate. Pe lângă Ministerul Afacerilor coloniale, demersurile se vădiseră la fel de zadarnice. Nici Sabena, nici compania maritimă nu-i reperaseră numele pe lista pasagerilor. Evident, s-ar fi putut duce în colonie sau pe Noul Continent pe căi mai ocolite, dar de ce-ar fi fugit un erou din Belgia ca un hoţ sau un colaboraţionist? Nu avea nicio noimă. Oare să fi fost totuşi silit să fugă de ceva? Sau de cineva?
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
