Ziarul de Duminică

Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo, detectiv particular (V)/ de Alain Berenboom

Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo,...

Autor: Ziarul de Duminica

10.01.2014, 00:00 49

Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea

O doamnă solidă stătea în faţa uşii, şovăind să intre. Trei straturi de fard îi protejau chipul de praful din chiţimia mea. Cu capul de-a dreptul înşurubat într-o pălărie verde acoperită cu pene, părea stingherită într-un mantou amplu de blană neagră. Strâns în braţele ei, un căţel minuscul tremura din toate încheieturile aruncându-mi priviri panicate.

― Doamna Delporte?

La vederea jalnicului meu bârlog, mini-căţelul dădu drumul unei jelanii sfâşietoare, dar lucide. Dacă robusta doamnă înţelese semnalul de alarmă al peştelui său pilot ― intuiţia animală nu înşală ― la gândul că trebuie să coboare la loc scara pe care tocmai o urcase atât de greu, renunţă să facă stânga-mprejur. Scoţând un oftat, înaintă cu paşi prudenţi până la fotoliul pentru vizitatori în care se lăsă să cadă. Într-o ultimă tresărire de revoltă, câinele îi scăpă din braţe refugiindu-se sub dulap.

― Mitzi! Vino aici! gemu ea cu glas răguşit.

― Nu mă deranjează, doamnă, am spus eu, dând pe dinafară de ipocrizie. Vă asigur.

Detest câinii; ei simt asta şi mă fac să o plătesc scump. Ca dovadă, am priceput imediat  că Mitzi se strecurase  sub dulapul meu  ca să-şi facă nestingherită nevoile.

În timp ce câinele şi cu mine ne măsuram din priviri, doamna Delporte scoase din poşetă o batistă cu care îşi tamponă partea de deasupra gurii, umbrită de o mustaţă pe care fardul  nu izbutise să o disimuleze cu totul.

Ca s-o fac să se simtă la largul ei, i-am rezumat ceea ce ştiam deja: spargerea, hârtiile dispărute, tot ce aflase Anne în vreme ce îi vopsea părul în mov (mi-ar fi plăcut să-i ridic pălăria ca să admir capodopera).

― Da, aşa e, continuă solida doamnă. Mi-ar plăcea să-mi recuperez hârtiile în mod discret. În schimbul  unei mici sume de bani, dacă trebuie ― un preţ rezonabil, nu-i aşa, nu prea mult, adăugă ea, fixându-mă cu ochişorii ei răi şi bănuitori de  gospodină trecută de cincizeci de ani.

Obligaţia de a încredinţa căutarea actelor ei personale unui necunoscut nu-i plăcea ― chiar deloc. Îmi aducea acest lucru la cunoştinţă foarte limpede, sperând că  umilinţa ei va avea o influenţă asupra sumei onorariului ― ceea ce însemna că mă citise prost. În orice caz, acele faimoase hârtii erau probabil foarte preţioase dacă ajunsese să se coboare până la a consulta un detectiv particular.

― O fac pentru prima oară! preciză ea, aşa cum probabil o spusese odinioară şi femeii care o ajutase la primul avort.

― Ce altceva a mai fost furat?

― Nişte bijuterii fără mare valoare, v-am întocmit lista lor, şi un pachet de bancnote pe care uitasem să le schimb la momentul reformei monetare şi cu care bandiţii ăia nici nu vor avea ce face. Aşa le trebuie!

Am dat din cap. Bilete de bancă perimate? Bani murdari, gloriosul fruct al bursei negre, pe care ministrul de Finanţe voise să-i îndepărteze din circulaţie decretând schimbarea bancnotelor cu câteva luni în urmă, şi pe care ea nu avusese curajul să-i înfăţişeze la ghişeele băncii naţionale.

― Şi hârtiile?

― Scrisori personale. Amintiri. Câteva documente juridice, contracte vechi. Hârtii lipsite de interes, a căror unică valoare e doar cea sentimentală.

Sentimentală? Ridicând ochii din carnetul meu de notiţe, am contemplat-o pe cucoana Violette. De ce n-ar fi avut dreptul cumătra asta solidă şi vicleană la o frumoasă poveste de dragoste?

― Scrisori, va să zică. De la cine, doamnă Delporte?

Mânuţa ei grăsună se strânse peste curelele poşetei.

― De la cine? De la cine? De la prieteni, de la diverse relaţii. În sfârşit, ce contează?

― Nu s-ar putea, cumva, ca unul dintre expeditori să fi vrut să le recupereze fără să mai aştepte întoarcerea dumneavoastră la Blankenberge?

― Ei, hai, că e ridicol. E vorba despre o perioadă foarte îndepărtată. Oamenii ăia au murit.

― Toţi?

― O, habar n-am, îşi pierdu ea răbdarea, fiind cât pe ce să smulgă închizătoarea poşetei. I-am pierdut din vedere de atâta vreme…

― Poate că mai există vreunul care îşi aminteşte de dumneavoastră şi de cele pe care vi le-a scris.

Toată osânza ei se cutremură în semn de protest.

― Dacă îşi voia scrisorile, era de ajuns să mi le ceară.

― Ei, haide, doamnă Delporte, cu siguranţă aveţi o idee în legătură cu intenţiile spărgătorului. De ce să fure documente lipsite de valoare?

― Căuta bani, gemu ea. Cum hârtiile alea zăceau într-un sertar, nu a stat să le trieze. În grabă, a luat totul.

Dintr-o ţâşnitură surprinzătoare, Mitzi reapăru şi sări pe genunchii stăpânei. Uitasem complet de ea. Oare era cumva felul ei de a arăta că discuţia durase destul şi că voia să se întoarcă acasă? Şi eu eram sătul să smulg solidei doamne crâmpeie de adevăr, ascunse între straturi de minciuni. Povestea ei picura falsul la fiecare frază. Dar, eram eu în măsură să refuz o afacere? La preţul cartofilor şi al cărbunilor, m-aş fi căţărat pe coloana Congresului cu ambele mâini legate la spate dacă în vârf m-ar fi aşteptat un cec.

― Şi poliţia, doamnă Delporte, ce crede despre toate astea?

Am auzit-o cum scrâşneşte din dinţi.

― Poliţia? a exclamat ea cu un zâmbet şiret care a dezvăluit, brusc, un colţ din adevărata-i natură. Înseamnă ore întregi în care înţepeneşti aşteptând într-un comisariat  ca să afli peste câteva luni că afacerea a fost clasată fără urmări. Credeţi că domnii ăia îşi vor da cea mai mică silinţă ca să adune câteva hârtii vechi furate? Nu, prefer să las treaba asta în sarcina unui bun meseriaş. Anne, în care am toată încrederea, m-a asigurat că dumneata eşti foarte înzestrat, că îţi vei asuma personal afacerea mea (O făcuse oare să creadă că eu conduceam o agenţie cu douăzeci şi cinci de colaboratori? Era în stare!) contra unui preţ rezonabil (Uite ce anume punea lucrurile pe făgaşul lor!). Şi că ai să ştii să-ţi ţii gura. Găseşte-i pe tipii ăia, domnule Van Loo, şi propune-le un aranjament rezonabil. E tot ce îţi cer.

― Înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, doamnă Delporte. Dar cum pot comunica cu borfaşii ăia? Punând mici afişe? Prin mica publicitate? Probabil că una dintre cunoştinţele dumneavoastră e amestecată în afacerea asta. Mitzi emise un geamăt dureros. Cineva care putea să ştie că acasă la dumneavoatră erau bani şi bijuterii. Aveţi cea mai măruntă bănuială? Vreo fostă bonă dată afară în circumstanţe penibile? Vreun vecin cu reputaţie îndoielnică?

― A! Acum că îmi pui întrebarea, mi-aduc aminte că am dat afară o bonă cu trei ani în urmă. Agnès. Am surprins-o când îmi umbla prin bijuterii.

Mi-a făgăduit să-mi comunice ultima adresă a lui Agnès, cât şi pe cea a unui poliţist care locuia în vecinătate, un anume Marcel Van Acker (poftim, tocmai un amic al acestei Agnès), care le propusese celor doi Delporte să-i protejeze în timpul războiului contra unei remuneraţii.

― Să vă protejeze? Împotriva a ce?

― Pur şantaj. A ameninţat că ne denunţă nemţilor dacă nu-i dăm obolul.

― Să vă denunţe?

― Ei, hai, domnule Van Loo. Nu mă juca şi dumneata. Ştii bine că pe-atunci, oricine te putea acuza de orice. Bursă neagră, trafic, genul ăsta de lucruri. Era suficientă o scrisoare anonimă.

― După felul în care îmi povestiţi, simt că aţi reuşit să scăpaţi din ghearele lui.

Un zâmbet de satisfacţie se desenă pe buzele ei; până şi cuţu-cuţu începu să scheaune de plăcere.

― Soţul meu a aflat că poliţistul ăla făcea afaceri dubioase cu rezistenţa; le strecura cărţi de identitate în alb ― sau mai degrabă, le vindea ălora foarte scump. Ne denunţaţi, domnule Van Acker? Atunci, dumneata ai s-o încasezi. Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea! A! Bărbatul meu era un om căruia era mai bine să nu-i ţii piept, oftară la unison doamna Delporte şi cuţu-cuţu. Mai apoi, n-am mai auzit vorbindu-se despre acel poliţist şi nici nu l-am mai revăzut prin cartier. Potrivit zvonurilor, cei din rezistenţă au încercat să-i facă de petrecanie. După cum ştii, oamenii ăia nu se încurcau în fineţuri de justiţie.

Violette îşi scutură capul atât de tare că m-am aşteptat să văd că-i alunecă pălăria, dar aceasta a rezistat. Iar soţul, despre care îmi vorbea pentru prima oară şi pe care Anne nu-l menţionase, era şi el îngrijorat de dispariţia hârtiilor? Din moment ce era atât de şiret, de ce o lăsa pe nevastă-sa să fie pusă la cheltuială de un detectiv particular?

Numai că bietul om murise cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul războiului, lăsându-şi scumpa jumătate văduvă, descumpănită, singură pe lume. Murise? De ce anume? Boală? Accident?

― Domnul Delporte a murit ca un erou, domnule, spuse ea îndreptându-şi ţinuta atât cât i-o îngăduia ampla-i haină de blană.

La evocarea stăpânului, câinele luă poziţie de drepţi.

― Un certificat şi o medalie de onoare atestă acest lucru. A fost omorât de nemţi. Asaasinat de inamic.

― A, da? Soţul dumneavoastră făcea parte dintr-o reţea de rezistenţă?

Văzând-o pe doamna Delporte, ideea mă surprindea, dar, de ce nu? Poate că mă lăsam orbit de prejudecăţi. De la sfârşitul războiului, se părea că toţi belgienii fuseseră eroi sub Ocupaţie ― eroi care îşi ascunseseră cu atâta iscusinţă adevărata activitate vreme de patru ani încât Gestapo-ul nu-şi dăduse seama de nimic.

― Aproape, zise ea fără un zâmbet. Soţul meu a fost luat ostatic după uciderea  unui ofiţer Gestapo şi a fost împuşcat.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO