Care este secretul adevaratei prietenii? Ce cai nestiute strabat doua temperamente atat de diferite cum sunt cele ale creatorilor de arta, pentru a se intalni pe aceeasi lungime de unda, a comunica si a lasa posteritatii marturii despre acele ore astrale? Marin Sorescu, Nichita Stanescu - iata doar doua dintre aceste personalitati evocate de pictorul Teodor Botis in randurile ce urmeaza. (Radu Constantinescu)
Meandrele neasteptate ale vietii au facut sa ma intalnesc, sa ma apropii sufleteste si sa leg adanci prietenii cu unii dintre cei mai importanti scriitori ai ultimelor decenii. Marin Sorescu a ajuns in atelierul meu gratie poetului Aurel Rau. Imi amintesc si acum prima vizita a lui Marin printre panzele mele colorate: era in 1976, in prejma Craciunului. A intrat in atelier usor timid si primul lui gest a fost sa se opreasca in fata icoanelor pe lemn si pe sticla pe care le adunasem de-a lungul anilor. A ramas nemiscat in fata lor si parca noi, cei dimprejurul sau, nu mai existam. Este cunoscut faptul ca ii placea sa deseneze. Poate de aceea, cu un instinct sigur, a remarcat de la inceput rezonantele cromatice ale picturii mele, izvorate din tot ceea ce inseamna mostenire spirituala romaneasca. Ultima data a venit la Cluj in mai 1995, la Festivalul International "Lucian Blaga", prilej cu care si-a lansat si un volum la Libraria Universitatii. Era ministru al Culturii. A primit un telefon in seara spectacolului de gala prin care era chemat a doua zi la Bucuresti, pentru a fi destituit. Graba mare... Sunt convins ca acesta ingratitudine l-a afectat mult, contribuind la rapida si neasteptata lui plecare dintre noi...
Am gandit, adesea, impreuna, manifestari culturale complexe, teatru/arta plastica. De pilda, cu ocazia Simpozionului de dramaturgie "Marin Sorescu" de la Deva, a premierei cu A treia teapa de la Craiova, sau a Racelii de la Sibiu, am pregatit expozitii cu lucrarile mele cele mai recente. De Marin ma leaga amintiri de neuitat. Intalnirile noastre de la Bucuresti, in fata unui pahar cu vin, vor ramane inscrise intr-un colt privilegiat al sufletului meu. Nu era un mare bautor, dar ii placea sa adaste indelung cu o carafa de licoare rubinie intre noi, sa asculte povesti si, din cand in cand, sa intervina hatru, comentandu-le ironic, cu vorbe de duh care ar fi meritat consemnate pentru posteritate. Pastrez in biblioteca intreaga opera soresciana, cu dedicatii din partea autorului. O rasfoiesc adesea si pot sa va spun ca a fost un vizionar, prevestind zilele triste pe care le traim: "Iar trandafirul a rodit maces,/ In geamul meu, in ziua de Armindeni./ De jalea care este pretutindeni/ Copacii mor si florile dau gres".
Amintiri de neuitat ma leaga si de Nichita Stanescu, pe care l-am cunoscut aici, la Cluj, in 1980, cu ocazia expozitiei lui Mihai Bandac. Ne aflam amandoi in sala in care se panota expozitia, cand Nichita m-a interpelat brusc: "Teo, nu ai cumva un creion la tine?". I l-am dat si acolo, pe peretele galeriei, a scris cu un gest larg: "Aici stau nemiscate rotile patrate ale inimilor noastre". Oare daca parlamentarii care au votat conservarea manelelor ar citi acest text, ar intelege ceva din gandurile lui Nichita?
Vreau, insa, sa revin la expozitia lui Bandac. Salile Galeriei de Arta de pe actuala strada Maniu erau arhipline in acea seara. Vernisajul a fost spectaculos, iar Nichita - stralucitor. Dupa vernisaj, toti cei prezenti l-au inconjurat spontan pentru a-l asculta si a se uimi de improvizatiile sale lirice, strofe strabatute de un indicibil fior poetic. Doua nopti consecutiv, casa Botis a devenit un fel de studiou de arta. Alaturi de Nichita si de sotia sa, mai erau prezenti Mihai Bandac, Ion Caramitru, Gheorghe Pitut, Dorel Visan, Al. Capraru, Mircea Micu. Bandac si Caramitru isi disputau cu spontaneitate reabilitarea femeii prin arta, Nichita recita inspirat, oprindu-ne respiratia cu harul poeziei lui. Cum, de altfel, avea sa o faca si intr-o alta noapte, cu Luna plina, in fata bisericii clujene Bob, acolo unde, cu un secol si jumatate in urma, avusese loc casatoria religioasa dintre Veronica Micle si profesorul Micle. Ingenuncheati, frunte langa frunte cu Ion Caramitru, cei doi au recitat pana la ceasuri tarzii din noapte din Eminescu.
Cu Nichita m-am vazut de nenumarate ori si la Bucuresti. In aprilie 1983, la Galeriile de Arta ale Capitalei am deschis o expozitie. Nichita imi promisese ca vine, dar era imobilizat la pat din cauza unei fracturi la picior. Se uita la mine zambind afectuos si ridicase mainile a neputinta. Atunci, am scos bancheta din spate a Daciei mele, i-am intins o patura si, impreuna cu Dora, l-am dus sa vada expozitia. A fost incantat si in zilele urmatoare a scris o cronica superba, intitulata "Fermecat de pictura lui Botis". Voia s-o publice in Tribuna clujeana, numai ca, suparat pe o emisiune de arta de pe TV2, unde un critic "fitilit" de un asa zis prieten incercase sa minimalizeze expozitia, s-a gandit ca este mai bine ca articolul sa apara intr-o publicatie bucuresteana. Prin urmare, l-a dat revistei Flacara, unde a si fost tiparit in proximul numar. Ajunsese sa imi cunoasca lucrarile atat de bine, incat a vorbit cu poetul Alexandru Capraru, pe atunci directorul Editurii Dacia, cu care a semnat un contract pentru o monografie consacrata picturii mele. L-am intrebat atunci de ce vrea sa scrie despre opera mea. S-a uitat lung la mine, m-a imbratisat si mi-a spus:"Pentru ca, daca privesti arta lui Botis cu ochii sufletului, atunci vei descifra in ea apele mitice ale substratelor noastre tracice". N-a fost sa fie...
Intr-o seara de decembrie, intr-o zi de luni, am sunat ca de obicei la el acasa. Mi-a raspuns sora Dorei si mi-a spus ca Nichita tocmai trebuie sa soseasca de la drum. A doua zi, marti dimineata, poetul ne-a parasit pentru totdeauna.
In perioada expozitiei de la Galeriile Municipiului Bucuresti, fiica mea, Manuela, impreuna cu 3-4 colegi, i-au cerut permisiunea sa-i faca o vizita in apartamentul sau cu doua camere din Piata Amzei. Seara, dupa ce am inchis expozitia, am ajuns si eu la locuinta lui Nichita. Erau de fata pictorul Vladimir Zamfirescu, Ion Caramitru si alti cativa prieteni. Tinerii primisera in dar de la poet cate 2-3 poeme. Cu acest prilej, Nichita i-a dedicat si sotiei mele cateva strofe. Iata ultimele randuri ale acestui text inedit: "Ciudat ca iarba este verde/ si ce ciudat ca m-am nascut/ eu, tu si noi far'' de pereche/ din nou de la-nceput./ Si ce ciudat ca e ciudat."
As indrazni sa mai adaug cateva cuvinte despre o alta mare personalitate a spiritualitatii noastre, datorita careia am sansa sa redescopar periodic spatiul nascator de uimiri al copilariei mele din imprejurimile Gherlei: arhiepiscopul Bartolomeu Anania. La Manastirea Nicula, unde Inalt Prea Sfintia Sa isi petrece ceasurile de munca asidua la talmacirea Scrierilor Sfinte, in spatiul monahal auster dar rafinat, printre icoane de o frumusete tulburatoare, nascute din celebra scoala de iconari de aici, am avut de nenumarate ori prilejul unor convorbiri pline de substanta si de invataminte, din care am avut de castigat atat ca om, cat si ca artist.
Nu vreau sa inchei fara a marturisi un lucru esential: pentru mine, ca si pentru cariera mea artistica, familia a fost sprijinul cel mai important. Dupa 14 ore de atelier, atmosfera pe care o regasesc alaturi de cei dragi este regeneratoare. Impreuna cu sotia mea, Lila, si cu Manuela, fiica mea, alcatuim o triada solida care va trece si de acum inainte cu bine peste obstacolele vietii de zi cu zi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
