Daca as scrie niste articole polemice impotriva hypogrifilor ori a scorodomacilor lui Lucian din Samosata si as avea ulterior surpriza sa descopar ca hypogrifii au ajuns asociati la puterea mondiala, probabil ca nu m-as simti prea bine in pielea mea. Ar insemna, intre altele, sa ma consider din start exclus de la acordarea premiului Nobel, pe care si eu, ca atatia romani indelung frustrati, il astept cu rabdare pentru Decameronul la care tocmai lucrez. Nu-l vad, insa, pe hypogriful care ar mai avea intelepciunea sa ia in cantar doar valoarea operei mele, nu si amintirea faptului ca, in tinerete, i-am smuls trei pene din aripa cu care, cand nu planeaza pe deasupra lumii in zbor razant, isi acopera falnic trupul de cal.
Cu Nicolae Paulescu se intampla ceva asemanator, asa ca meditatiile mele generale au si un suport in material concret. Cum stim multi, dar poate ca si mai multora le e rusine sa stie, Paulescu a descoperit in 1921 principiul activ antidiabetic din pancreas, botezat de el pancreina. Substanta a primit numele de insulina ceva mai tarziu si asa o cunoastem noi astazi. Dar asta nici nu mai conteaza, fiind vorba de "aceeasi Marie cu alta palarie", intrucat oricine si cu oricate sperante de promovare academica ar mai cerceta pancreasul, nu va gasi acolo un alt hormon antidiabetic decat cel izolat pentru prima data in lume de savantul roman. La vremea tineretii sale, Nicolae Paulescu a fost doctor multiplu, daca mi-e permis sa spun asa, deoarece a exercitat pe rand functiile de medic extern, intern si secundar la Spitalul "Notre Dame du Perpétuel Secours" din Paris, iar pe de alta parte a sustinut cu succes, tot in capitala Frantei, doua doctorate stiintifice cu cercetari din domeniul biologiei medicale si fiziologiei. Dupa 1900, revenit in tara ca profesor la Facultatea de Medicina si director al Clinicii de medicina interna de la Spitalul "St. Vincent de Paul" din Bucuresti, savantul si-a vazut cu ravna si tenacitate, ambele admirabile, de cariera didactica si de experientele de laborator. Ceea ce avea sa-l conduca treptat spre descoperirea, intru totul demna de premiul Nobel, pomenita de mine ceva mai sus.
Din pacate, Paulescu a facut la viata sa greseala sa smulga pene de hypogrif, si nu doar una, spre amintire simbolica: un pumn intreg. Era un om de dreapta, prin unele opinii alunecat chiar la extrema dreptei politice. Din aceasta cauza, cateva articole de-ale lui, vizand "complotul iudeo-masonic impotriva natiunii romane", sar din domeniul strict stiintific intr-unul propagandistic, extrem de periculos. Fireste, o critica a omului nu va putea face abstractie de aceasta orientare ideologica, din moment ce a lasat urme scrise si semnate cu autoritatea lui. Ele vor intra la capitolul erori condamnabile, dar nu vad cum gandurile politice ale unei persoane ar putea exclude, din realitatea existentei sale dovedite, o opera in esenta valabila din punct de vedere stiintific si cu un profund reflex asupra sanatatii tuturor. Asta doar daca hypogriful meu ultragiat, cu ochii inrositi de o manie vesnic neiertatoare, nu s-ar intruchipa eventual in reprezentantii unor asociatii evreiesti radicale, precum cei ce-au tulburat, la Paris, Congresul Mondial de Diabetologie din anul 2003. De parca bustul ce trebuia dezvelit in curtea unui spital frantuzesc ar fi fost inchinat nu unui savant remarcabil, ci unui antisemit odios.
Incidentul pomenit de mine explica de ce Nicolae Paulescu n-ar avea nici o sansa sa ia premiul Nobel astazi, cand nici nu se mai pune problema sa concureze pentru el. Dar nu explica de ce nu l-a luat atunci cand facea uluitoarea descoperire ce avea sa aduca speranta si alinare in viata milioanelor de diabetici de pe planeta Pamant. "Parintele" pancreinei nu era un fitecine in lumea medicala europeana a inceputului de secol XX, incat articolele sale se publicau frecvent in prestigioase reviste de specialitate din Franta si Belgia. Acolo, in Arhivele Internationale de Fiziologie, a aparut si descrierea cercetarilor privitoare la hormonul pancreatic care ne intereseaza aici, precedand cu apropape un an relatari asemanatoare de peste Atlantic. Se vede insa ca insulina ("Maria" cu palarie canadiana) intra in lume insotita de trambitari mai sonore si mai eficiente, din moment ce comitetul premiului Nobel le-a auzit cu placere si chiar le-a dat curs. Unii spun ca inca de pe atunci engleza, cu englezii ei cu tot, avea tendinta sa urce in importanta deasupra limbii franceze, in care isi redacta Paulescu materialele. Altii ii scuza in felul acesta doar pe onorabilii de la Stochholm, pentru care o cercetare savarsita la Toronto pare sa fi fost mai credibila decat una de la Bucuresti.
Pe la sfarsitul anilor ''60 din secolul trecut, a existat o campanie internationala menita sa restabileasca adevarul situatiei si prioritatea lui Paulescu in descoperirea tratamentului antidiabetic. Campania a avut un oarecare succes, de vreme ce pana si directorul de atunci al Institutului Nobel a fost constrans sa clatine din cap intristat, dar ferm in a refuza reparatii oficiale. As fi, pesemne, malitios daca amintesc de metafora frectiei la piciorul de lemn. Canadienii Fr. Hunt Banting si Ch. Herbert Best raman bine-mersi pe soclurile lor norocoase. Noi ramane sa ne straduim mai departe pentru recunoasterea unui rol de "precursor" pentru Nicolae Paulescu si sa-i construim un soclu care sa nu mai fie tarcolit de hypogrifii politici.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
