Şapte zile şi şapte nopţi merseră fără să-şi spună unul altuiaaproape nimic. Câine refuzase cu încăpăţânare să le mai spună cevadespre Cele Douăsprezece Mici Bestii Roz şi era limpede că regretacă le-a zis şi atât. Oarecum supăraţi, caii tăceau la rândul lor,mărginindu-se la replicile impuse de drum: "Aici trebuie să sărim","Uite ce floare uriaşă", "Ce-o fi animalul ăla?" şi alteleasemenea.
- Ei, ei, ce faceţi, ce faceţi!?
Îşi încontrară privirile şi zăriră o frumuseţe de papagal.
- Cum te cheamă?, întrebă Câine.
- Ei, ei, Coco, Coco!
- Cam banal, comentă Blackie, deşi nu mai văzuse niciodatăastfel de pasăre, necum să-i ştie numele.
- Ei, ei, da' pe voi?
Cei trei musafiri se prezentară politicos, apoi întrebară ce seaflă acolo.
- Ei, ei, aici e casa Piticului Vasile!, spuse papagalul.
- Piticul Vasile?
- Da, da, Piticul Vasile.
- Şi ce face el aici?
- Ce face, ce face? Mănâncă, bea şi doarme, ridică Coco dinmicii săi umeri.
- Dar de ce aici?
- Of, of, e o poveste lungă!
- Avem timp, spuse Pegas, aşezându-se mai comod pe cele patrupicioare.
Atunci Coco le povesti. Piticul Vasile se născuse într-un satdin apropiere, în care trăiau o mulţime de - aţi ghicit - pitici.Copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe şi le trăise normal, dar,o dată ajuns la maturitate, intrase în conflict cu comunitatea dupăce insistase îndelung pentru votul uninominal.
- Pentru ce!?, săriră oaspeţii.
- Las', las', că vă explic altădată, flutură Coco important dinaripi.
Cum-necum, din cauza obsesiei sale Piticul Vasile ajunsese săfie gonit din sat - sau plecase singur, supărat, nu se înţelegeaprea bine chestia asta - şi îşi făcuse căminul în peşteră. Nu maiavea de mult nici o legătură cu foştii lui consăteni.
- Şi acum unde e?
- A!, a plecat la râu să ia apă!
Nici n-apucă bine Coco să-şi încheie explicaţia, că se auzirăpaşi şi se văzu o siluetă micuţă în pragul peşterii.
Piticul Vasile avea fix un metru înălţime - fără să ştie asta,însă, pentru că, vă amintesc, pe atunci nu exista nici un sistem demăsură. Purta cizme înalte - mă rog, înalte pentru el - din piele,o pereche de pantaloni ponosiţi, maro, o cămaşă de asemenea maroşi, pe cap, o căciuliţă verde cu ciucur alb. Într-o mână ducea unvas cu apă, iar cealaltă era încleştată preventiv pe un pumnal.
- Venim cu gânduri bune!, strigă Pegas, privind îngrijorat lapumnal.
- Asta o să vedem noi, mormăi Vasile.
Căci în vremurile acelea nu numai că toate animalele - în afarăde Şarpe - vorbeau aceeaşi limbă, dar tot aceea era şi limbaoamenilor (fie ei şi pitici), încât toate fiinţele umblătoare pefaţa Pământului se înţelegeau între ele.
Musafirii îi explicară lui Vasile ce şi cum. Piticul continuasă-i privească neîncrezător:
- Sigur nu v-au trimis ăia?
- Care ăia?
- Ăia... care încearcă să mă racoleze în partidul lor!
- În ce!?
- Bine, bine, dădu gazda din mână, liniştindu-se abia acum: eralimpede că oaspeţii săi sunt curaţi la gând, de vreme ce nici măcarnu ştiau ce-i acela un partid. Îi invită aşadar să intre.
- Păi, făcu Blakie încurcat, am intrat deja!
- Aha!, da...
Discuţia se legă cu greu, dar se legă. După o jumătate de oră -cum am zice azi, căci pe atunci timpul nu era măsurat în ore -deveniseră prieteni. După încă o dată pe atât erau prieteni de cândlumea şi cântau împreună un cântec de jale:
- C-aşa beu oamenii buuuni...,
căci am uitat să vă spun că Piticul Vasile îi servise pe toţi cuo băutură pe care o făcuse singur din boabe de iederă fermentate.Era amară şi acră în acelaşi timp, avea un gust de coadă de drac,dar te făcea să cânţi. Sigur, majoritatea celor prezenţi nu erauoameni, dar aşa era cântecul.
Într-un târziu, Vasile spuse răguşit (zeama aia te şirăguşea):
- Vin şi eu cu voi!
- Poftim?, sughiţă Câine.
- Cum, cum!?, sughiţă şi Coco.
- Bine, bine, şi tu, zise Vasile.
Aşa rămase: sătui de traiul lor în izolare, Vasile şi Coco aveausă pornească alături de Pegas, Blackie şi Câine în cea mai frumoasăaventură cu putinţă: cunoaşterea lumii. Fără hartă, fără planuri,fără obiective istorice, fără ghid, fără agenţie de turism de cincistele care te cazează la o stea şi jumătate.
- Hai să-i luăm şi pe ceilalţi!, propuse Pegas răguşit.
- Care ceilalţi?, se încruntă Vasile.
- Tovarăşii tăi... piticii... ceilalţi... din sat...
Blakie înlemni (la culoarea lui, chiar arăta ca un lemn), căcipropunerea lui Pegas i se părea nefericită şi se aştepta la oreacţie violentă din partea Piticului Vasile. Surprizător, însă,acesta mormăi:
- Dacă ziceţi voi... să-i întrebăm... deşi nu cred că...
Plecară, aşadar, cu mic, cu mare (cel mai mic era Coco, cel maimare - Blackie), către satul aflat peste două culmi de deal.
De pe a doua dintre acestea, se puteau vedea vreo treizeci deacoperişuri mititele, din care se iţeau coşuri miniaturale pufăindfumuri subţirele. În treizeci de curticele se zăreau nu numaiminiaturalii locatari ai căsuţelor, ci şi mini-găini clocindmicro-ouă, văcuţe scoţând mugeţele, căţeluşi dând din codiţeminione. Mă rog, totul era mic.
Alaiul coborând de pe deal nu scăpă atenţiei localnicilor dinsatul care se numea Valea Frumoasă. Se opriră toţi din treburi,ieşiră pe ulicioară şi se adunară în piaţeta din centru aşezării,aşteptând. Erau, în mod vizibil, mai puţin interesaţi de animale şimult mai curioşi de întoarcerea fiului risipitor. Dar nu acestavorbi, ci Coco - pentru că era singurul care nu sorbise din băuturaoribilă a lui Vasile şi, pe cale de consecinţă, unicul a căruilimbă nu se împleticea.
- Bună ziua, bună ziua!, cârâi el vesel. Am venit!
- No, asta vedem, spuse un pitic care părea să fie şefulcomunităţii şi chiar era şi-l chema Johnny. D-apăi de ce aţivenit?
- Păi, merem să vedem cea lume, se molipsi Coco de vorbirea lui,uitând şi să se mai repete.
Le explică. Ei nu înţeleseră mare lucru, atenţi cum erau laVasile şi aşteptând să grăiască şi el ceva. Până la urmă, o făcu,deşi nu-i era uşor:
- Îmi pare rău, zise.
Piticii se destinseră satisfăcuţi. Mai mult nici nu aşteptaseră,nici nu vroiau. Scena din piaţetă se termină repede, cu numai încăo vorbă - ce-i drept, însă, una care avea să rămână în istorie.Piticul Johnny se întoarse în direcţia opusă celei din care veneauPegas şi ai lui, aruncând peste umăr atât:
- No, hai!
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia deInformatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, culucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şiJulieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toatetipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă:cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutateditorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia"Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele"Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005),culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezentlucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?",şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, RevisteiFlacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
