POVESTEA (V)/ de Tudor Călin Zarojanu

Şapte zile şi şapte nopţi merseră fără să-şi spună unul altuia aproape nimic. Câine refuzase cu încăpăţânare să le mai spună ceva despre Cele Douăsprezece Mici Bestii Roz şi era limpede că regreta că le-a zis şi atât. Oarecum supăraţi, caii tăceau la rândul lor, mărginindu-se la replicile impuse de drum: "Aici trebuie să sărim", "Uite ce floare uriaşă", "Ce-o fi animalul ăla?" şi altele asemenea.

- Ei, ei, ce faceţi, ce faceţi!?

Îşi încontrară privirile şi zăriră o frumuseţe de papagal.

- Cum te cheamă?, întrebă Câine.

- Ei, ei, Coco, Coco!

- Cam banal, comentă Blackie, deşi nu mai văzuse niciodată astfel de pasăre, necum să-i ştie numele.

- Ei, ei, da' pe voi?

Cei trei musafiri se prezentară politicos, apoi întrebară ce se află acolo.

- Ei, ei, aici e casa Piticului Vasile!, spuse papagalul.

- Piticul Vasile?

- Da, da, Piticul Vasile.

- Şi ce face el aici?

- Ce face, ce face? Mănâncă, bea şi doarme, ridică Coco din micii săi umeri.

- Dar de ce aici?

- Of, of, e o poveste lungă!

- Avem timp, spuse Pegas, aşezându-se mai comod pe cele patru picioare.

Atunci Coco le povesti. Piticul Vasile se născuse într-un sat din apropiere, în care trăiau o mulţime de - aţi ghicit - pitici. Copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe şi le trăise normal, dar, o dată ajuns la maturitate, intrase în conflict cu comunitatea după ce insistase îndelung pentru votul uninominal.

- Pentru ce!?, săriră oaspeţii.

- Las', las', că vă explic altădată, flutură Coco important din aripi.

Cum-necum, din cauza obsesiei sale Piticul Vasile ajunsese să fie gonit din sat - sau plecase singur, supărat, nu se înţelegea prea bine chestia asta - şi îşi făcuse căminul în peşteră. Nu mai avea de mult nici o legătură cu foştii lui consăteni.

- Şi acum unde e?

- A!, a plecat la râu să ia apă!

Nici n-apucă bine Coco să-şi încheie explicaţia, că se auziră paşi şi se văzu o siluetă micuţă în pragul peşterii.

Piticul Vasile avea fix un metru înălţime - fără să ştie asta, însă, pentru că, vă amintesc, pe atunci nu exista nici un sistem de măsură. Purta cizme înalte - mă rog, înalte pentru el - din piele, o pereche de pantaloni ponosiţi, maro, o cămaşă de asemenea maro şi, pe cap, o căciuliţă verde cu ciucur alb. Într-o mână ducea un vas cu apă, iar cealaltă era încleştată preventiv pe un pumnal.

- Venim cu gânduri bune!, strigă Pegas, privind îngrijorat la pumnal.

- Asta o să vedem noi, mormăi Vasile.

Căci în vremurile acelea nu numai că toate animalele - în afară de Şarpe - vorbeau aceeaşi limbă, dar tot aceea era şi limba oamenilor (fie ei şi pitici), încât toate fiinţele umblătoare pe faţa Pământului se înţelegeau între ele.

Musafirii îi explicară lui Vasile ce şi cum. Piticul continua să-i privească neîncrezător:

- Sigur nu v-au trimis ăia?

- Care ăia?

- Ăia... care încearcă să mă racoleze în partidul lor!

- În ce!?

- Bine, bine, dădu gazda din mână, liniştindu-se abia acum: era limpede că oaspeţii săi sunt curaţi la gând, de vreme ce nici măcar nu ştiau ce-i acela un partid. Îi invită aşadar să intre.

- Păi, făcu Blakie încurcat, am intrat deja!

- Aha!, da...

Discuţia se legă cu greu, dar se legă. După o jumătate de oră - cum am zice azi, căci pe atunci timpul nu era măsurat în ore - deveniseră prieteni. După încă o dată pe atât erau prieteni de când lumea şi cântau împreună un cântec de jale:

- C-aşa beu oamenii buuuni...,

căci am uitat să vă spun că Piticul Vasile îi servise pe toţi cu o băutură pe care o făcuse singur din boabe de iederă fermentate. Era amară şi acră în acelaşi timp, avea un gust de coadă de drac, dar te făcea să cânţi. Sigur, majoritatea celor prezenţi nu erau oameni, dar aşa era cântecul.

Într-un târziu, Vasile spuse răguşit (zeama aia te şi răguşea):

- Vin şi eu cu voi!

- Poftim?, sughiţă Câine.

- Cum, cum!?, sughiţă şi Coco.

- Bine, bine, şi tu, zise Vasile.

Aşa rămase: sătui de traiul lor în izolare, Vasile şi Coco aveau să pornească alături de Pegas, Blackie şi Câine în cea mai frumoasă aventură cu putinţă: cunoaşterea lumii. Fără hartă, fără planuri, fără obiective istorice, fără ghid, fără agenţie de turism de cinci stele care te cazează la o stea şi jumătate.

- Hai să-i luăm şi pe ceilalţi!, propuse Pegas răguşit.

- Care ceilalţi?, se încruntă Vasile.

- Tovarăşii tăi... piticii... ceilalţi... din sat...

Blakie înlemni (la culoarea lui, chiar arăta ca un lemn), căci propunerea lui Pegas i se părea nefericită şi se aştepta la o reacţie violentă din partea Piticului Vasile. Surprizător, însă, acesta mormăi:

- Dacă ziceţi voi... să-i întrebăm... deşi nu cred că...

Plecară, aşadar, cu mic, cu mare (cel mai mic era Coco, cel mai mare - Blackie), către satul aflat peste două culmi de deal.

De pe a doua dintre acestea, se puteau vedea vreo treizeci de acoperişuri mititele, din care se iţeau coşuri miniaturale pufăind fumuri subţirele. În treizeci de curticele se zăreau nu numai miniaturalii locatari ai căsuţelor, ci şi mini-găini clocind micro-ouă, văcuţe scoţând mugeţele, căţeluşi dând din codiţe minione. Mă rog, totul era mic.

Alaiul coborând de pe deal nu scăpă atenţiei localnicilor din satul care se numea Valea Frumoasă. Se opriră toţi din treburi, ieşiră pe ulicioară şi se adunară în piaţeta din centru aşezării, aşteptând. Erau, în mod vizibil, mai puţin interesaţi de animale şi mult mai curioşi de întoarcerea fiului risipitor. Dar nu acesta vorbi, ci Coco - pentru că era singurul care nu sorbise din băutura oribilă a lui Vasile şi, pe cale de consecinţă, unicul a cărui limbă nu se împleticea.

- Bună ziua, bună ziua!, cârâi el vesel. Am venit!

- No, asta vedem, spuse un pitic care părea să fie şeful comunităţii şi chiar era şi-l chema Johnny. D-apăi de ce aţi venit?

- Păi, merem să vedem cea lume, se molipsi Coco de vorbirea lui, uitând şi să se mai repete.

Le explică. Ei nu înţeleseră mare lucru, atenţi cum erau la Vasile şi aşteptând să grăiască şi el ceva. Până la urmă, o făcu, deşi nu-i era uşor:

- Îmi pare rău, zise.

Piticii se destinseră satisfăcuţi. Mai mult nici nu aşteptaseră, nici nu vroiau. Scena din piaţetă se termină repede, cu numai încă o vorbă - ce-i drept, însă, una care avea să rămână în istorie. Piticul Johnny se întoarse în direcţia opusă celei din care veneau Pegas şi ai lui, aruncând peste umăr atât:

- No, hai!

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.