Când materia se potoli în jurul lor, cal şi delfin se întoarserăunul spre altul, gâfâind, veseli acum amândoi, ca nişte copii careau comis o şotie sau precum doi bărbaţi care şi-au încercatputerile.
Pegas nu-şi regăsise deloc suflul, aşa că nu spuse nimic,mulţumindu-se să dea din cap a lehamite: fie cum spui tu.
În clipa aceea, undeva, departe, pe ocean, se auzi un tunet.Fred se răsuci în loc, privind în larg îngrijorat, şi spuse:
- Trebuie să plec, nu vreau să mă prindă furtuna aproape deţărm.
Şi, înainte ca Pegas să mai apuce a spune ori face oarece,dispăru sub apă, reapărând, peste câteva secunde, mult mai departe,gonind spre orizont.
Calul privi lung timp după el, apoi se întoarse spre continent,căutând drumul spre casă. Şi îngheţă. În faţa lui se ridica, alb,un ţărm de piatră. Privi atunci înapoi, de-a lungul plajei pe carealergase. Zidul stâncos părea să nu aibă sfârşit. Oare cât de multse îndepărtase de locul în care descoperise Oceanul şi pe Fred?Pufni nervos şi speriat. Chiar lipsit de orice experienţă deorientare prin lumea largă, logica îi spunea că ar trebui să refacădrumul în sens invers. Dar ceva imposibil de definit îl îndemna săprocedeze altfel. Râpa din stânga lui îl provoca. Trebuia, trebuias-o urce! Se amăgi cu argumentul că, de sus, va putea vedea imediatcalea spre casă. Fornăi încă o dată, agitat, şi porni hotărât sprepoalele zidului stâncos.
Un perete de piatră poate fi o joacă pentru o maimuţă, un şarpe,o capră sau chiar un om - însă este un afurisit de chin pentru unanimal masiv, dotat cu picioare fragile, terminate cu copiterigide. De la primii paşi, Pegas alunecă şi se izbi de pietre,julindu-se. Dar nu abandonă. Pas după pas, aşezându-şi picioarelecu mare grijă pe micile neregularităţi ale râpei, cu glezneletremurând de concentare şi efort, urca neabătut, încăpăţânat,într-un larg zig-zag menit să îndulcească panta.
Cu o secundă înainte să atingă creasta, cerul se prăvăli asupralui, sub forma unui uriaş volum de apă. Ploaia Pegas o ştia bine,ploua şi la el acasă, dar acolo se puteau ascunde sub coroanelestufoase ale copacilor care mărgineau Poiana Fermecată - pe cândaici nu-l apăra nimic de urgie. În al doilea rând, aşaploaie nu mai văzuse. Nici nu era ploaie. Nu se vedeau picături,şiruri ori funii de apă. Nu puteai să-i spui nici "rupere de nori",pentru că asta înseamnă aşa: undeva s-au rupt norii şi pe acolocurge o cascadă. Or, acum, întregul cer era o cascadă.
Prima lovitură a revărsării îl lovi în plin pe Pegas, care sedezechilibră şi alunecă pe costişa muntelui, în jos, cale de vreozece metri. Numai printr-un miracol nu se răni. Nechezând despaimă, dar şi cu un soi de împotrivire faţă de ceea ce i seîntâmpla, se ridică dintr-o smucitură şi, sfidând valurile masivede apă care continuau să se abată asupra lumii, ţâşni, din treisalturi, tocmai dincolo de creastă, unde îşi pierdu echilibru şiîncepu să alunece din nou, de data asta pe partea opusă a muntelui.În cele câteva secunde, cu toată spaima şi concentrarea impuse defaptul că viaţa îi era pusă sub semnul întrebării, apucă săgândească: "Nu-i prea prietenoasă Lumea asta a lui Fred…"
Dar, înainte de-a apuca să dea din cap în gând, dacă se poateaşa ceva, diluviul se opri la fel de brusc cum începuse! Parcă arfi închis cineva un robinet în cer. Mai mult, până să se redresezePegas, să-şi regăsească echilibrul şi să se scuture de apă, noriise fisurară chiar de-a lungul crestei muntelui - de parcă aceastaar fi tăiat aglomerarea de gri şi negru - dând la iveală cerulalbastru! Şi, ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns pentrua demonstra cât este lumea de spectaculoasă şi de imprevizibilă,de-a latul fisurii, care se lărgea cu fiecare clipă, se arcui uncurcubeu!
Curcubeu Pegas nu mai văzuse. Încât rămase cu gura căscată şi -la mai puţin de un minut după ce mintea lui se arătase scepticăfaţă de frumuseţile lumii - îşi spuse: "…dar parcă totuşi merităvăzută!"
Nu e de mirare că se prăvăli la vale, coborând panta munteluiîntr-o goană mai mult decât imprudentă şi, o dată ajuns la locplat, porni ca vântul, din instinct, direct spre Poiana Fermecată.Traversă inelul de copaci aproape fără să-i atingă şi izbucni înmijlocul prietenilor, care-l dăduseră dispărut:
- Haideţi să vedem Lumea!
Fraţii lui îl priviră năuci.
- Ce să vedem!?, întrebă într-un târziu Blackie.
Blackie era aproape negativul fotografic al lui Pegas:cafeniu-închis, cu o stea albă în frunte. Numele lui n-are de ce săstârnească nedumeriri, căci pe vremea aceea nu exista limbaengleză, iar "black" nu însemna "negru" nici în graiul animalelor,nici în cel al oamenilor - căci şi oamenii acelor timpuri vorbeau osingură limbă.
În acelaşi timp, Blackie era cel mai bun prieten al lui Pegas,care îi răspunse vesel, dar cam incoerent:
- Lumea!… oceanul!… nisipul!… apa!… Fred!… furtuna!… muntele!…dunga-cu-multe-culori!
Ceilalţi cai făcuseră cerc în jurul lui, iepurii şi bursucii lise împleticeau printre picioare, păsărelele le zburătăceau printreurechi - toată lumea vroia să înţeleagă ce se-ntâmplă şi ce l-atulburat atât de tare pe calul cel alb care, din fericire, reuşiacum să vorbească mai coerent, şoptind cu apăsare:
- Dincolo de aceşti copaci se află o lume minunată! Foarteaproape de noi este o apă uriaşă, numită Ocean, în care trăiescfiinţe lucioase şi simpatice, numite delfini! Pe marginea Oceanuluieste o fâşie de praf scârţâitor şi galben, care se numeşte nisip!Iar mai încolo este o ridicătură mare de piatră, care nu ştiu cumse numeşte!
Suflarea din jur asculta abia respirând. Mai că nu le venea săcreadă.
- Hm!, scutură capul un cal bătrân, pe nume Goriot,mira-m-aş!
- Zău, zău!, insistă Pegas. Veniţi să vedeţi!
Blackie se apropie de el, tuşi încurcat, apoi puse totuşiîntrebarea care plutea pe buzele (respectiv ciocurile) tuturor:
- De ce?
Pegas rămase cu gura căscată. Nu ştia să răspundă la întrebareaasta. Dar se vede că proaspăta lui prietenie cu Fred îi transmiseseceva din ghiduşia acestuia, căci - după trei secunde de ezitare -fornăi vesel:
- De ce nu!?
Fu rândul celor din jur să amuţească. Vreme de două mii de ani,strămoşii lor nu făcuseră altceva decât strămoşii strămoşilor lor -şi acum, pentru prima dată, unul dintre ei le propunea să facăaltceva! Iar ca unic motiv: "De ce nu!?"
În liniştea prăbuşită peste Poiana Fermecată se auzi deodată,limpede precum cristalul, vocea lui Blackie:
- Eu merg.
Clipa următoare era deja plină de o sută de glasuri. Toţivorbeau simultan, naiba ştie ce spuneau, că nu se înţelegea nimic,şi se învârteau precum titirezele în jurul propriilor cozi. Pânăcând, ridicând foarte tare vocea, Blackie repetă:
- Eu merg!!
Se făcu din nou linişte. Goriot se băgă în sufletul lui Pegasşi-l întrebă şuierând:
- Ce nu-ţi place aici!?
În locul calului alb răspunse însă cel cafeniu:
- Nu aşa se pune problema! Lumea trebuie văzută pentru căexistă!
În treacăt fie spus, o vrabie din preajmă găsi replica luiBlackie drept sclipitoare, încât le-o povesti puilor ei, care aveausă nască în primăvara următoare şi care aveau s-o repete puilor lorşi aşa mai departe, până când, zece mii de ani mai târziu, a ajunsla urechile unui om numit Edmund Hillary.
Poiana Fermecată era în fierbere. Doi dintre locuitorii ei sepregăteau de plecare. Nu într-o scurtă evadare, aşa cum făcusePegas - asta mai treacă-meargă, ar fi închis ochii, de altfelcirculau nişte legende cum că s-ar mai fi întâmplat, cu vreo treisute de ani în urmă (dar pe atunci nimeni nu măsura timpul în ani,şi nici în altceva, nu-l măsurau, pur şi simplu) un broscoi ameţitde efectele cam alcoolice ale unor frunze fermentate se pare cătrecuse dincolo de bariera copacilor. Se întorsese în zori,susţinând că a întâlnit o zână care i-a promis să-l transforme înprinţ, cu condiţia să-i devină soţ, dar el refuzase indignat. Mărog, poveşti.
Dar acum, nu. Nu de o mică evadare era vorba, ci chiar de oPlecare. De o ieşire din biotop, ce mai. Pegas şi Blackie trebuiausă fie nebuni.
Nebuni sau nu, în clipa în care soarele atingea în coborârecoroanele copacilor dinspre Ocean, cei doi prieteni intrau fărăezitare în zidul verde din partea opusă, iar puţin mai târziuieşeau în Lume. Dacă ar fi existat pe atunci ceasuri, calendare şijurnale, şi-ar fi putut nota în jurnal că au părăsit PoianaFermecată la ora 19.23 în ziua de 15 august 8788 î.Hr.
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia deInformatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, culucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şiJulieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toatetipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă:cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutateditorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia"Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele"Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005),culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezentlucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?",şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, RevisteiFlacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
