POVESTEA (III)/ de Tudor Călin Zarojanu

Când materia se potoli în jurul lor, cal şi delfin se întoarseră unul spre altul, gâfâind, veseli acum amândoi, ca nişte copii care au comis o şotie sau precum doi bărbaţi care şi-au încercat puterile.

Pegas nu-şi regăsise deloc suflul, aşa că nu spuse nimic, mulţumindu-se să dea din cap a lehamite: fie cum spui tu.

În clipa aceea, undeva, departe, pe ocean, se auzi un tunet. Fred se răsuci în loc, privind în larg îngrijorat, şi spuse:

- Trebuie să plec, nu vreau să mă prindă furtuna aproape de ţărm.

Şi, înainte ca Pegas să mai apuce a spune ori face oarece, dispăru sub apă, reapărând, peste câteva secunde, mult mai departe, gonind spre orizont.

Calul privi lung timp după el, apoi se întoarse spre continent, căutând drumul spre casă. Şi îngheţă. În faţa lui se ridica, alb, un ţărm de piatră. Privi atunci înapoi, de-a lungul plajei pe care alergase. Zidul stâncos părea să nu aibă sfârşit. Oare cât de mult se îndepărtase de locul în care descoperise Oceanul şi pe Fred? Pufni nervos şi speriat. Chiar lipsit de orice experienţă de orientare prin lumea largă, logica îi spunea că ar trebui să refacă drumul în sens invers. Dar ceva imposibil de definit îl îndemna să procedeze altfel. Râpa din stânga lui îl provoca. Trebuia, trebuia s-o urce! Se amăgi cu argumentul că, de sus, va putea vedea imediat calea spre casă. Fornăi încă o dată, agitat, şi porni hotărât spre poalele zidului stâncos.

Un perete de piatră poate fi o joacă pentru o maimuţă, un şarpe, o capră sau chiar un om - însă este un afurisit de chin pentru un animal masiv, dotat cu picioare fragile, terminate cu copite rigide. De la primii paşi, Pegas alunecă şi se izbi de pietre, julindu-se. Dar nu abandonă. Pas după pas, aşezându-şi picioarele cu mare grijă pe micile neregularităţi ale râpei, cu gleznele tremurând de concentare şi efort, urca neabătut, încăpăţânat, într-un larg zig-zag menit să îndulcească panta.

Cu o secundă înainte să atingă creasta, cerul se prăvăli asupra lui, sub forma unui uriaş volum de apă. Ploaia Pegas o ştia bine, ploua şi la el acasă, dar acolo se puteau ascunde sub coroanele stufoase ale copacilor care mărgineau Poiana Fermecată - pe când aici nu-l apăra nimic de urgie. În al doilea rând, aşa ploaie nu mai văzuse. Nici nu era ploaie. Nu se vedeau picături, şiruri ori funii de apă. Nu puteai să-i spui nici "rupere de nori", pentru că asta înseamnă aşa: undeva s-au rupt norii şi pe acolo curge o cascadă. Or, acum, întregul cer era o cascadă.

Prima lovitură a revărsării îl lovi în plin pe Pegas, care se dezechilibră şi alunecă pe costişa muntelui, în jos, cale de vreo zece metri. Numai printr-un miracol nu se răni. Nechezând de spaimă, dar şi cu un soi de împotrivire faţă de ceea ce i se întâmpla, se ridică dintr-o smucitură şi, sfidând valurile masive de apă care continuau să se abată asupra lumii, ţâşni, din trei salturi, tocmai dincolo de creastă, unde îşi pierdu echilibru şi începu să alunece din nou, de data asta pe partea opusă a muntelui. În cele câteva secunde, cu toată spaima şi concentrarea impuse de faptul că viaţa îi era pusă sub semnul întrebării, apucă să gândească: "Nu-i prea prietenoasă Lumea asta a lui Fred…"

Dar, înainte de-a apuca să dea din cap în gând, dacă se poate aşa ceva, diluviul se opri la fel de brusc cum începuse! Parcă ar fi închis cineva un robinet în cer. Mai mult, până să se redreseze Pegas, să-şi regăsească echilibrul şi să se scuture de apă, norii se fisurară chiar de-a lungul crestei muntelui - de parcă aceasta ar fi tăiat aglomerarea de gri şi negru - dând la iveală cerul albastru! Şi, ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns pentru a demonstra cât este lumea de spectaculoasă şi de imprevizibilă, de-a latul fisurii, care se lărgea cu fiecare clipă, se arcui un curcubeu!

Curcubeu Pegas nu mai văzuse. Încât rămase cu gura căscată şi - la mai puţin de un minut după ce mintea lui se arătase sceptică faţă de frumuseţile lumii - îşi spuse: "…dar parcă totuşi merită văzută!"

Nu e de mirare că se prăvăli la vale, coborând panta muntelui într-o goană mai mult decât imprudentă şi, o dată ajuns la loc plat, porni ca vântul, din instinct, direct spre Poiana Fermecată. Traversă inelul de copaci aproape fără să-i atingă şi izbucni în mijlocul prietenilor, care-l dăduseră dispărut:

- Haideţi să vedem Lumea!

Fraţii lui îl priviră năuci.

- Ce să vedem!?, întrebă într-un târziu Blackie.

Blackie era aproape negativul fotografic al lui Pegas: cafeniu-închis, cu o stea albă în frunte. Numele lui n-are de ce să stârnească nedumeriri, căci pe vremea aceea nu exista limba engleză, iar "black" nu însemna "negru" nici în graiul animalelor, nici în cel al oamenilor - căci şi oamenii acelor timpuri vorbeau o singură limbă.

În acelaşi timp, Blackie era cel mai bun prieten al lui Pegas, care îi răspunse vesel, dar cam incoerent:

- Lumea!… oceanul!… nisipul!… apa!… Fred!… furtuna!… muntele!… dunga-cu-multe-culori!

Ceilalţi cai făcuseră cerc în jurul lui, iepurii şi bursucii li se împleticeau printre picioare, păsărelele le zburătăceau printre urechi - toată lumea vroia să înţeleagă ce se-ntâmplă şi ce l-a tulburat atât de tare pe calul cel alb care, din fericire, reuşi acum să vorbească mai coerent, şoptind cu apăsare:

- Dincolo de aceşti copaci se află o lume minunată! Foarte aproape de noi este o apă uriaşă, numită Ocean, în care trăiesc fiinţe lucioase şi simpatice, numite delfini! Pe marginea Oceanului este o fâşie de praf scârţâitor şi galben, care se numeşte nisip! Iar mai încolo este o ridicătură mare de piatră, care nu ştiu cum se numeşte!

Suflarea din jur asculta abia respirând. Mai că nu le venea să creadă.

- Hm!, scutură capul un cal bătrân, pe nume Goriot, mira-m-aş!

- Zău, zău!, insistă Pegas. Veniţi să vedeţi!

Blackie se apropie de el, tuşi încurcat, apoi puse totuşi întrebarea care plutea pe buzele (respectiv ciocurile) tuturor:

- De ce?

Pegas rămase cu gura căscată. Nu ştia să răspundă la întrebarea asta. Dar se vede că proaspăta lui prietenie cu Fred îi transmisese ceva din ghiduşia acestuia, căci - după trei secunde de ezitare - fornăi vesel:

- De ce nu!?

Fu rândul celor din jur să amuţească. Vreme de două mii de ani, strămoşii lor nu făcuseră altceva decât strămoşii strămoşilor lor - şi acum, pentru prima dată, unul dintre ei le propunea să facă altceva! Iar ca unic motiv: "De ce nu!?"

În liniştea prăbuşită peste Poiana Fermecată se auzi deodată, limpede precum cristalul, vocea lui Blackie:

- Eu merg.

Clipa următoare era deja plină de o sută de glasuri. Toţi vorbeau simultan, naiba ştie ce spuneau, că nu se înţelegea nimic, şi se învârteau precum titirezele în jurul propriilor cozi. Până când, ridicând foarte tare vocea, Blackie repetă:

- Eu merg!!

Se făcu din nou linişte. Goriot se băgă în sufletul lui Pegas şi-l întrebă şuierând:

- Ce nu-ţi place aici!?

În locul calului alb răspunse însă cel cafeniu:

- Nu aşa se pune problema! Lumea trebuie văzută pentru că există!

În treacăt fie spus, o vrabie din preajmă găsi replica lui Blackie drept sclipitoare, încât le-o povesti puilor ei, care aveau să nască în primăvara următoare şi care aveau s-o repete puilor lor şi aşa mai departe, până când, zece mii de ani mai târziu, a ajuns la urechile unui om numit Edmund Hillary.

Poiana Fermecată era în fierbere. Doi dintre locuitorii ei se pregăteau de plecare. Nu într-o scurtă evadare, aşa cum făcuse Pegas - asta mai treacă-meargă, ar fi închis ochii, de altfel circulau nişte legende cum că s-ar mai fi întâmplat, cu vreo trei sute de ani în urmă (dar pe atunci nimeni nu măsura timpul în ani, şi nici în altceva, nu-l măsurau, pur şi simplu) un broscoi ameţit de efectele cam alcoolice ale unor frunze fermentate se pare că trecuse dincolo de bariera copacilor. Se întorsese în zori, susţinând că a întâlnit o zână care i-a promis să-l transforme în prinţ, cu condiţia să-i devină soţ, dar el refuzase indignat. Mă rog, poveşti.

Dar acum, nu. Nu de o mică evadare era vorba, ci chiar de o Plecare. De o ieşire din biotop, ce mai. Pegas şi Blackie trebuiau să fie nebuni.

Nebuni sau nu, în clipa în care soarele atingea în coborâre coroanele copacilor dinspre Ocean, cei doi prieteni intrau fără ezitare în zidul verde din partea opusă, iar puţin mai târziu ieşeau în Lume. Dacă ar fi existat pe atunci ceasuri, calendare şi jurnale, şi-ar fi putut nota în jurnal că au părăsit Poiana Fermecată la ora 19.23 în ziua de 15 august 8788 î.Hr.

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.