Poiana era largă şi inundată de soare. Cu măsurile de azi, amputea spune că avea mai bine de trei hectare. Jur-împrejur, operdea de copaci înalţi care refuzau să-şi lepede vreodatăfrunzele. De altfel, clima era blândă, ploile erau calde, zăpada nuatinsese vreodată iarba cărnoasă, iar vântul nu reuşea să străbatăpădurile din jur. Se foia bezmetic la marginea exterioară aacestora, se strecura, julindu-se, printre arborii şi tufişurile depe lizieră, dar nu ajungea în luminiş.
Trăiau acolo, împreună, iepuri, popândăi, melci, şopârle,fluturi, furnici, gândăcei şi alte insecte, încurcându-se printrepicioarele cailor. Şi ce cai! Câteva duzini de armăsari plini devigoare, cu pielea lucioasă, cu coamele şi cozile bogate fluturândîn alergare, atunci când se luau la întrecere. Albi, negri,cafenii, de toate culorile.
Dintre toţi, Pegas era cel mai neastâmpărat. De fapt,curiozitatea lui era neastâmpărată. Toată ziua punea zeci deîntrebări tuturor celor din jur, reuşind deseori să devinăsâcâitor. Dar nimeni nu se supăra cu adevărat, pentru că supărareanu avea ce căuta în Poiana Fermecată.
Punea întrebări tuturor!? Adică şi iepurilor ori libelulelor?Da, căci în vremurile acelea toate animalele din lume vorbeauacelaşi grai. În afară de Şarpe… Dar despre şarpe puţin maiîncolo…
Nu este, aşadar, de mirare, că Pegas este cel care a declanşatevenimentele. Mai devreme sau mai târziu, curiozitatea lui trebuiasă depăşească zidul verde al copacilor. S-a întâmplat în ziua încare puternicul animal, alb, cu o stea neagră în mijlocul frunţii,a ajuns să se întrebe unde ajunge râul care străbătea poiana şi leasigura potolirea setei. La aşa întrebare, cei din jur au ridicatdin umeri (sau, mă rog, din aripi - după caz): ce importanţă aveaunde ajunge apa? La fel de bine s-ar fi putut întreba, ha-ha-ha!,de unde vine!
Pegas a fornăit inciudat de indiferenţa lor, care nu făcea decâtsă-i sporească dorinţa de a dezlega misterul. Un mister cu caretrăiseră bine mersi părinţii, bunicii şi stră-stră-bunicii lor! Daraşa era Pegas.
Fără să se mai consulte cu nimeni, s-a apropiat de locul în carerâul era înghiţit de pădure, descoperind că, dacă-ţi asumaineplăcerea de a te freca de coaja copacilor, puteai să parcurgimăcar câţiva paşi în afara poienii, pe marginea apei. Ceea ce a şifăcut. După trei-patru metri (dar pe atunci nimeni nu măsura înmetri), malurile apei se limpezeau, arborii se răreau, tufişurilese micşorau şi Pegas putea păşi în voie. Asta i-a dat curajul să-şiridice privirile din pământ şi să privească decorul. Uimitor! Nupărăsise decât de câteva secunde Poiana Fermecată şi deja era înaltă lume. O lume dominată de foşnete şi jocuri de lumini. Filtrateprin coroanele copacilor, razele soarelui se jucau de-a umbrelechinezeşti - am spune acum, căci pe atunci nu existau chinezi, dupăcum nu exista vreun alt neam de astăzi. Dacă erai mai slab deînger, puteai să te cam sperii. Dar Pegas era un cal curajos, aşacă nu se opri. La capătul unei jumătăţi de ceas, începu să zăreascăîn faţa lui o creştere ciudată a luminii. Deşi lipsit de oriceexperienţă, intui că se termină pădurea şi va ieşi într-un spaţiudeschis, probabil o altă poiană.
Când ajunse la lizieră, ceea ce descoperi dincolo de pădure îidădu peste cap toate intuiţiile. Nu o poiană se deschidea acolo, ciun univers infinit! Mai întâi, un uriaş covor galben, prăfos şivălurit, dincolo de care era ceva ce cuvintele lui Pegas n-ar fiputut reuşi să descrie: o imensă suprafaţă albastră, mişcătoare,brăzdată de dungi mici de alb şi emiţând zgomote sincopate,fâşâitoare. O suprafaţă care ajungea să sprijine cerul. Un cer carenu mai era, ca deasupra poienii, un platou oval, ci acopereaîntreaga lume.
O!, şi dacă şocul s-ar fi limitat la atât! De parcă ameţitorulpeisaj n-ar fi fost prilej suficient de ameţeală, suprafaţaalbastră se sparse bursc şi din ea ţâşni spre soare o siluetăsclipitoare, pentru a se prăbuşi la loc, într-un vârtej de spumă.Năucit, Pegas păşi pe covorul galben, care se dovedi a fi cald,moale şi puţin scârţâitor, apropiindu-se de locul în care apa - erao apă, acum vedea bine asta, dar ce fel de apă!? - venea să mângâiepraful acela granulat. Deodată, silueta cea lucitoare se ivi dinnou, foarte aproape, de data asta nu săltând, ci doar dând laiveală un bot prelung şi zâmbitor.
- Bună, ce faci?, spuse botul, în graiul universal alanimalelor.
- Bi-bi-ne, se bâlbâi Pegas, după care adăugă: Cine eşti tu?
- Sunt Fred, răspunse botul fâţâindu-se încoace şi-ncolo prinapă.
Pegas îşi scutură coama:
- Nu, nu, nu cum te cheamă! CE eşti? Ce fel de animal eşti?
- Sunt un delfin, spuse delfinul cu mândrie, cabrându-se şiieşind din valuri până aproape de coadă.
- Un delfin…, şopti Pegas pentru sine, ca spre a se asigura că aînţeles.
Fred veni şi mai aproape, cu riscul de-a eşua, pentru a întrebaamuzat:
- Da' ce, n-ai mai văzut niciodată un delfin!?
Pegas mărturisi, arătând cu capul apa:
- N-am văzut nici asta…
Apoi coborî privirile, scormonind cu copitele:
- Nici asta…
Delfinului nu-i venea să-şi creadă urechilor:
- Ce? Oceanul!? Nisipul!? N-ai văzut niciodată nisip!?
Şi, tăvălindu-se prin apă, izbucni în hohote de râs. S-ar fiţinut cu mâinile de burtă, dar delfinii nu au mâini.
Acum, calul era supărat:
- Ce râzi aşa?
Fred îşi ceru scuze şi-l puse să-i explice. Pegas acceptăscuzele şi începu să-i povestească despre poiana din care nu ieşisenimeni din vremuri imemoriale. Delfinul, care străbătuse întregOceanul (în acea vreme exista un singur ocean), mai avea puţin şileşina de uimire, dar se abţinu, ca să nu se supere din nou calul.Nerăbdător, însă, îl întrerupse până la urmă:
- Bine-bine, şi ai vrea s-o vezi?
Pegas se încruntă a neînţelegere:
- Pe cine?
- Lumea!, ţipă vesel Fred, după care, nu se ştie de ce, începusă facă din nou tumbe prin apă.
Calul bătu supărat din picior:
- Stai! Stai! Vreau! Dar unde e!?
Fred se prelinse din nou foarte aproape de el şi îi şopti:
- Peste tot!
Apoi se retrase la fel de repede în valuri şi-i strigă deacolo:
- Vrei să ne luăm la întrecere?
Fără să aştepte răspunsul, porni ca o săgeată, la suprafaţaapei, iscând o despicare de spumă de-a lungul litoralului, aşa cumaveau s-o facă bărcile cu motor, unsprezece mii de ani mai târziu.Pegas se dezmetici târziu şi, nervos din cauza handicapului, ţâşnila rândul lui, cu atâta forţă încât copitele lui aruncau nisipul lazeci de metri în spate.
Un torent de spumă şi unul de nisip - aşa se vedea de ladistanţă cursa paralelă a celor două superbe animale. Un şanţ peapă şi altul pe uscat. Nici Fred nu înota, nici Pegas nu galopa -amândoi zburau, abia atingînd lichidul şi solidul. Fiecare fir denisip şi fiecare strop de apă, o dată spulberat în văzduh, nuajungea să revină în mediul său decât atunci când cel care-lsmulsese de acolo abia se mai vedea în depărtare. Un pescăruşîncercă o vreme să ţină pasul cu cele două proiectile vii, darabandonă repede, îmbufnat.
După câteva sute de metri, acolo unde ţărmul începea să coteascălent spre un promontoriu de piatră, Fred se opri cu o voltă, într-oînvolburare de apă care zăpăci peştii, şi aşa speriaţi de cursadelfinului. La rândul lui, pe mal, Pegas frână violent, cu toatecele patru picioare, lăsându-se mult pe spate, aproape de a cădeaîn fund, iar oprirea lui burscă născu un nor de nisip prin care,preţ de câteva secunde, calul nu se mai văzu decât ca o nălucăalbă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
