POVESTEA (II). Primul capitol – Provocarea/ de Tudor Călin Zarojanu

Poiana era largă şi inundată de soare. Cu măsurile de azi, am putea spune că avea mai bine de trei hectare. Jur-împrejur, o perdea de copaci înalţi care refuzau să-şi lepede vreodată frunzele. De altfel, clima era blândă, ploile erau calde, zăpada nu atinsese vreodată iarba cărnoasă, iar vântul nu reuşea să străbată pădurile din jur. Se foia bezmetic la marginea exterioară a acestora, se strecura, julindu-se, printre arborii şi tufişurile de pe lizieră, dar nu ajungea în luminiş.

Trăiau acolo, împreună, iepuri, popândăi, melci, şopârle, fluturi, furnici, gândăcei şi alte insecte, încurcându-se printre picioarele cailor. Şi ce cai! Câteva duzini de armăsari plini de vigoare, cu pielea lucioasă, cu coamele şi cozile bogate fluturând în alergare, atunci când se luau la întrecere. Albi, negri, cafenii, de toate culorile.

Dintre toţi, Pegas era cel mai neastâmpărat. De fapt, curiozitatea lui era neastâmpărată. Toată ziua punea zeci de întrebări tuturor celor din jur, reuşind deseori să devină sâcâitor. Dar nimeni nu se supăra cu adevărat, pentru că supărarea nu avea ce căuta în Poiana Fermecată.

Punea întrebări tuturor!? Adică şi iepurilor ori libelulelor? Da, căci în vremurile acelea toate animalele din lume vorbeau acelaşi grai. În afară de Şarpe… Dar despre şarpe puţin mai încolo…

Nu este, aşadar, de mirare, că Pegas este cel care a declanşat evenimentele. Mai devreme sau mai târziu, curiozitatea lui trebuia să depăşească zidul verde al copacilor. S-a întâmplat în ziua în care puternicul animal, alb, cu o stea neagră în mijlocul frunţii, a ajuns să se întrebe unde ajunge râul care străbătea poiana şi le asigura potolirea setei. La aşa întrebare, cei din jur au ridicat din umeri (sau, mă rog, din aripi - după caz): ce importanţă avea unde ajunge apa? La fel de bine s-ar fi putut întreba, ha-ha-ha!, de unde vine!

Pegas a fornăit inciudat de indiferenţa lor, care nu făcea decât să-i sporească dorinţa de a dezlega misterul. Un mister cu care trăiseră bine mersi părinţii, bunicii şi stră-stră-bunicii lor! Dar aşa era Pegas.

Fără să se mai consulte cu nimeni, s-a apropiat de locul în care râul era înghiţit de pădure, descoperind că, dacă-ţi asumai neplăcerea de a te freca de coaja copacilor, puteai să parcurgi măcar câţiva paşi în afara poienii, pe marginea apei. Ceea ce a şi făcut. După trei-patru metri (dar pe atunci nimeni nu măsura în metri), malurile apei se limpezeau, arborii se răreau, tufişurile se micşorau şi Pegas putea păşi în voie. Asta i-a dat curajul să-şi ridice privirile din pământ şi să privească decorul. Uimitor! Nu părăsise decât de câteva secunde Poiana Fermecată şi deja era în altă lume. O lume dominată de foşnete şi jocuri de lumini. Filtrate prin coroanele copacilor, razele soarelui se jucau de-a umbrele chinezeşti - am spune acum, căci pe atunci nu existau chinezi, după cum nu exista vreun alt neam de astăzi. Dacă erai mai slab de înger, puteai să te cam sperii. Dar Pegas era un cal curajos, aşa că nu se opri. La capătul unei jumătăţi de ceas, începu să zărească în faţa lui o creştere ciudată a luminii. Deşi lipsit de orice experienţă, intui că se termină pădurea şi va ieşi într-un spaţiu deschis, probabil o altă poiană.

Când ajunse la lizieră, ceea ce descoperi dincolo de pădure îi dădu peste cap toate intuiţiile. Nu o poiană se deschidea acolo, ci un univers infinit! Mai întâi, un uriaş covor galben, prăfos şi vălurit, dincolo de care era ceva ce cuvintele lui Pegas n-ar fi putut reuşi să descrie: o imensă suprafaţă albastră, mişcătoare, brăzdată de dungi mici de alb şi emiţând zgomote sincopate, fâşâitoare. O suprafaţă care ajungea să sprijine cerul. Un cer care nu mai era, ca deasupra poienii, un platou oval, ci acoperea întreaga lume.

O!, şi dacă şocul s-ar fi limitat la atât! De parcă ameţitorul peisaj n-ar fi fost prilej suficient de ameţeală, suprafaţa albastră se sparse bursc şi din ea ţâşni spre soare o siluetă sclipitoare, pentru a se prăbuşi la loc, într-un vârtej de spumă. Năucit, Pegas păşi pe covorul galben, care se dovedi a fi cald, moale şi puţin scârţâitor, apropiindu-se de locul în care apa - era o apă, acum vedea bine asta, dar ce fel de apă!? - venea să mângâie praful acela granulat. Deodată, silueta cea lucitoare se ivi din nou, foarte aproape, de data asta nu săltând, ci doar dând la iveală un bot prelung şi zâmbitor.

- Bună, ce faci?, spuse botul, în graiul universal al animalelor.

- Bi-bi-ne, se bâlbâi Pegas, după care adăugă: Cine eşti tu?

- Sunt Fred, răspunse botul fâţâindu-se încoace şi-ncolo prin apă.

Pegas îşi scutură coama:

- Nu, nu, nu cum te cheamă! CE eşti? Ce fel de animal eşti?

- Sunt un delfin, spuse delfinul cu mândrie, cabrându-se şi ieşind din valuri până aproape de coadă.

- Un delfin…, şopti Pegas pentru sine, ca spre a se asigura că a înţeles.

Fred veni şi mai aproape, cu riscul de-a eşua, pentru a întreba amuzat:

- Da' ce, n-ai mai văzut niciodată un delfin!?

Pegas mărturisi, arătând cu capul apa:

- N-am văzut nici asta…

Apoi coborî privirile, scormonind cu copitele:

- Nici asta…

Delfinului nu-i venea să-şi creadă urechilor:

- Ce? Oceanul!? Nisipul!? N-ai văzut niciodată nisip!?

Şi, tăvălindu-se prin apă, izbucni în hohote de râs. S-ar fi ţinut cu mâinile de burtă, dar delfinii nu au mâini.

Acum, calul era supărat:

- Ce râzi aşa?

Fred îşi ceru scuze şi-l puse să-i explice. Pegas acceptă scuzele şi începu să-i povestească despre poiana din care nu ieşise nimeni din vremuri imemoriale. Delfinul, care străbătuse întreg Oceanul (în acea vreme exista un singur ocean), mai avea puţin şi leşina de uimire, dar se abţinu, ca să nu se supere din nou calul. Nerăbdător, însă, îl întrerupse până la urmă:

- Bine-bine, şi ai vrea s-o vezi?

Pegas se încruntă a neînţelegere:

- Pe cine?

- Lumea!, ţipă vesel Fred, după care, nu se ştie de ce, începu să facă din nou tumbe prin apă.

Calul bătu supărat din picior:

- Stai! Stai! Vreau! Dar unde e!?

Fred se prelinse din nou foarte aproape de el şi îi şopti:

- Peste tot!

Apoi se retrase la fel de repede în valuri şi-i strigă de acolo:

- Vrei să ne luăm la întrecere?

Fără să aştepte răspunsul, porni ca o săgeată, la suprafaţa apei, iscând o despicare de spumă de-a lungul litoralului, aşa cum aveau s-o facă bărcile cu motor, unsprezece mii de ani mai târziu. Pegas se dezmetici târziu şi, nervos din cauza handicapului, ţâşni la rândul lui, cu atâta forţă încât copitele lui aruncau nisipul la zeci de metri în spate.

Un torent de spumă şi unul de nisip - aşa se vedea de la distanţă cursa paralelă a celor două superbe animale. Un şanţ pe apă şi altul pe uscat. Nici Fred nu înota, nici Pegas nu galopa - amândoi zburau, abia atingînd lichidul şi solidul. Fiecare fir de nisip şi fiecare strop de apă, o dată spulberat în văzduh, nu ajungea să revină în mediul său decât atunci când cel care-l smulsese de acolo abia se mai vedea în depărtare. Un pescăruş încercă o vreme să ţină pasul cu cele două proiectile vii, dar abandonă repede, îmbufnat.

După câteva sute de metri, acolo unde ţărmul începea să cotească lent spre un promontoriu de piatră, Fred se opri cu o voltă, într-o învolburare de apă care zăpăci peştii, şi aşa speriaţi de cursa delfinului. La rândul lui, pe mal, Pegas frână violent, cu toate cele patru picioare, lăsându-se mult pe spate, aproape de a cădea în fund, iar oprirea lui burscă născu un nor de nisip prin care, preţ de câteva secunde, calul nu se mai văzu decât ca o nălucă albă.

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.