Nu am stiut de aparitia, in 1996, a prozelor lui Adrian Pintea, astfel incat reeditarea de acum* a fost o surpriza cat se poate de placuta. Mai intai prin semeata ei singularitate in peisaj. Intr-o literatura preocupata pana la obsesie sa recupereze handicapul interdictiilor (sexualitate, devianta, religie, dezmat argotic, narcomanie etc.), sa-si valorifice agresivitatea, subconstientul, fantasmele, ce poate fi mai aiuritor (in sensul bun, estetic, al cuvantului) decat reluarea fabulosului rural, al realismului magic mai mult sau mai putin marquezian, a atmosferei cultivate candva de V. Voiculescu, Sadoveanu, Galaction?
In al doilea rand, insasi alcatuirea sufleteasca a autorului, frumos captiv in "reveriile pamantului" si ethosul transilvan, indiferent la mode si trenduri amorale. Fermecat de voluptatile echitatiei, de iuteala frusta a senzatiilor, de ardelenismul naprasnic si icoana istorica a lui Avram Iancu, dar si de hamletismul ludic-aburos, dospind a energii naravase, de tot ce tine de trairea agresta a eului in consum frenetic de sine, Adrian Pintea este tot ce poate fi mai strain de salbatica jubilatie a spiritului mercantil, de mimetismul occidental si de lehamitea disolutiva care caracterizeaza pana la desfigurare figura actuala a creatorului de cultura.
Sigur, cel mai direct ajungi la fibra lui prin poezie, prin acest amestec de puritate si patima, de clocot senzual, mandra sfidare adolescentina si melancolii ucigatoare, unde ii poti intalni la tot pasul pe Nichita si Esenin, pe Goga, Emil Botta si M.R.P., ca si, ei da, pe Adrian Paunescu, caruia, spre dezolarea noastra, i se dedica un poem, din 1981 ce-i drept, semn, poate, de respectabila povara a fidelitatii.
Iata doar o mostra poetica: "Mama, la oras e foarte bine;/ geme cartierul de poeti;/ Toti sunt tristi si palizi ca si mine/ si se-ncoroneaza cand sunt beti.// La oras cea mai grozava-i noaptea:/ Mergi intr-una, strazile-s pustii,/ uite-asa ajungi sa nu mai stii/ daca scrii sau ea te scrie, cartea....// Daca ai noroc, faci rost precis/ de o alta mireasma de splendoare:/ o iubita cu trecut decis/ si cu viitor la intamplare/.../ Mama, la oras este sublim;/ bine c-am fugit la timp de-acasa;/ bine ca m-am ratacit, amin!/ sa-mi cantati cand am sa stau pe masa/ si-am sa dorm de toate cate sunt,/ si-oi visa ca-s vesel sub pamant,/ radacina la o stea frumoasa..."
Ca exemple pentru forta viziunilor epice, pentru precizia fizionomiilor contorsionate de istorie, se impun numaidecat "Preutu Grigore" (suflarea aprig haiduceasca a nemantuitului fost "ghinarar de moti", care moare cantand sub streang "Iancule mare"), "Ion al Lumii" (frizand uneori stilul agopianic: "invarte si se uita iar la zapada de-afara peste care linistea pandei tiuie subtirel. Dac-ai venit, hai! Astfel spuse Ion dupa un veac de priviri. Veac in care nu s-a intamplat mare lucru. Decat ca soarta se uita intr-un fel ciudat la ei doi") si mai cu seama segmentul compus din "Cum s-au speriat niste tarani dintr-un sat romano-unguresc ca li se va pierde pentru totdeauna urma pe pamant", "Intamplare cu un fotograf", "Camesoiu. Ce se mai stie despre el si ca sa nu se piarda". Aici, comunitatea rurala, de teama ca, decimandu-i razboiul, va fi condamnata la uitare vesnica, porneste in 12 carute la oras, pentru o fotografie de grup. Destin comunitar, cazuistica bizara si comportamente halucitante, oarecum in vecinatatea Macondo-ului marquezian si, in orice caz, un rival de temut in istoria literara pentru alde Titus Popovici din "Moartea lui Ipu".
Dincolo (sau dincoace?) de atmosfera, de psihologiile arboroase, de un pitoresc nelinistitor, si de situatiile dramatice (v. in chip aparte "Vizita tatalui", "Nu stiu daca-i bine, Liviut" ori turbarea cainilor din voiculesciana "Titus") ce impresioneaza aparte la Pintea este punctarea poematica a frazarii. La tot pasul frumuseti precum: "Uite-asa se farama biserica din om si se lasa peste dorintele lui cele mai curate"; "Anuta umbla prin casa imbracata in mirosul ei de trifoi necalcat"; "Maria se umplu de un plans frumos pe dinauntru"; "Oamenii avura somnul mic al grijilor mari"; "Clipi din ochi si se gandi, uitandu-se in inima tigarii"; "Sufletul lui Luca e afanat si miroase frumos amarui, ca un pamant bun, pe care cad din cand in cand mere dulci..."
Si uite-asa, cu psihologiile plamadite din acest pamant dulce-amarui, bulgaros dar galgaind de seve subterane, ne alegem cu o lectura suculenta, care unora li se va parea "defazata", prea departe pentru vicioasele delicii ale postmodernitatii, dar care se inscrie intr-o buna traditie. Una de care avem tot mai multa nevoie.
*) Adrian Pintea, Pamantul Americanului, proza; Umbrit, poezii, Editura Florile dalbe, 292 pag.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
