In ambele directii de explorare, pe atunci doar anticipata, si-a aruncat privirile batranul Jules Verne. N-o sa-l consideram, fireste, un precursor al erei cosmice pentru inspiratia de a fi scris De la Pamant la Luna si Imprejurul Lunii, fiindca precursorii ideilor si ipotezelor sunt una, iar cei ai domeniilor practice se inscriu pe o lista diferita de cea a anticipatiilor cu caracter literar. Tot Jules Verne si-a repezit personajele si intr-o temerara misiune de explorare submarina, si e destul sa recitim unele pagini cu minunatele revelatii ale profesorului Aronax, ghidat pe fundul Oceanului Indian de enigmaticul capitan Nemo, ca sa descoperim fascinanta lume pe care geografia, pe cale de a deveni hidrografie si hiodrologie, tocmai se pregatea s-o ia in stapanire si ea, sub raport stiintific.
Dar, pentru aceasta, mai trebuiau sa treaca un numar de decenii, fiindca explorarea oceanelor pe verticala este o aventura apartinatoare secolului XX, iar rezultatele sale majore se leaga chiar de a doua jumatate a acestui interval de timp, fiind, prin urmare, inca destul de aproape de noi. Fosa Marianelor, de pilda, n-a putut fi vizitata decat dupa aparitia unor batisfere si batiscafe suficient de bine realizate din punct de vedere tehnic incat sa protejeze de presiunea strivitoare a apei viata cutezatorilor aventurati spre abisele cele mai adanci de pe planeta. O situatie paradoxala, ca sa nu-i spun de o surprinzatoare fraternitate interdisciplinara, face ca si explorarea spatiului cosmic sa se fi lansat in forta in paralel cu cea intreprinsa in sens opus de marii scufundatori. Drumul spre Luna si calea spre limitele inferioare ale universului nostru acvatic s-au deschis simultan si doar faptul ca performantele cosmonauticii par privitorului de rand mai spectaculoase decat cele ale aventurilor de sub apa le pun oarecum, pe acestea din urma, in umbra primelor.
Daca americanii si rusii si-au concentrat eforturile spre incursiunile facute deasupra limitei la care gravitatia terestra te mai mentine prizonier, domeniul scufundarilor marine a fost, in schimb, specialitatea francezilor. Nume ca Phillipe Taillez, Frederic Dumas si Jacques-Yves Cousteau au intrat temeinic in istoria explorarilor subacvatice, inca de la inceputurile eroice ale acestei splendide intreprinderi, iar unele, precum al ultimului pomenit, au ramas in cursa indeajuns incat sa poata fi asociate si cu rezultatele mai noi, cele mai stralucite totodata, din acest domeniu. Celor trei le datoram primele filme documentare si, in acelasi timp, de surprinzator spectacol despre universul deschis imediat sub suprafata marii. Erau ofiteri de marina cu functii specifice in cadrul flotei franceze, dar specializati in experimente subacvatice. E important de stiut ca, prin 1936 si chiar ceva mai tarziu, scufundatorii aveau la dispozitie doar niste modesti ochelari de protectie, stramosii mastilor actuale, iar adancimea unde se putea ajunge depindea de minutele in care puteai sa-ti tii respiratia. Un film, cotat drept primul documentar francez dedicat lumii subacvatice, s-a intitulat La optsprezece metri adancime, ceea ce trebuie sa fi fost in acele conditii o remarcabila performanta de scufundare si de lucru efectiv cu camera de adancime, protejata de presiunea apei in mod cvasiartizanal. Cand, in 1943, au turnat filmul Epave, beneficiau deja de acvalang, o inventie ce perfectiona dispozitive de scufundare mai vechi, facute astfel sa dea purtatorului independenta de miscare sub apa. Un film ulterior si pe care multi dintre noi inca ni-l amintim ca pe o uluitoare experienta vizuala a copilariei noastre s-a intitulat Lumea tacerii. Scenariul sau provine din cartea cu acelasi titlu scrisa de Cousteau si publicata aproape simultan cu o alta scriere celebra in domeniu, Scufundari fara cablu de Phillipe Taillez.
Enciclopediile nu uita sa consemneze Palme d'Or ca premiu obtinut de Lumea tacerii la Festivalul de la Cannes, in 1956. Mai important decat succesul cinematografic e faptul ca, prin asemenea eficiente mijloace de popularizare, universul cercetat de scufundatori incepea sa se impuna atentiei celui mai larg public. Biologia submarina, care pentru multi fusese pana atunci o disciplina pe cat de savanta, pe atat de nebuloasa, aparea acum dinaintea tuturor ochilor ca o lume concreta, vie, mirifica si totodata extrem de fragila la contactul cu nepasarea umana. O asemenea constientizare a domeniului pasiunii sale de catre marele public a urmarit Jacques-Yves Cousteau o viata intreaga. Si nu s-ar putea spune ca n-a avut la dispozitie timp suficient pentru a-si raspandi invataturile si avertismentele ecologiste, intrucat, inca activ fiind, inima i-a cedat la 87 de ani. A fost un norocos fata de alti colegi cu care pornise in aventura submarina. Experienta aceasta a insemnat si o permanenta testare a limitelor umane in conditiile mediului ostil pe care il rezerva profunzimile oceanului unei fiinte dependente intru totul de spatiul aerian. Pana sa ne facem cat de cat familiara lumea tacerilor imense si profunde, nu putini scufundatori si-au pierdut viata, lasandu-i pe supravietuitori sa-i deplanga si sa traga concluzii salutare din accidentele lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
