In 1953, Nicoleta si Yves Franck au ajuns la Geneva. Pentru el incepea o perioada de frecvente deplasari in Europa. Pentru ea - lungul drum al desavarsirii in profesia pe care o visase. Prin intermediul lui Yves, devine ziarista. Gratie intalnirii cu regele Mihai, obtine recunoastere publica.
Am plecat din Romania in ziua de 27 octombrie 1947. In sala de asteptare a aeroportului Baneasa erau mai multi securisti decat calatori. Ne-au cercetat valizele rasturnandu-le pe tejghele fara nici o farama de decenta.
Apoi am fost dezbracati la piele si au continuat cu perchezitia corporala. La Paris insa, pe aeroportul Le Bourget, vamesul francez ne-a facut tuturor semn sa trecem.
Nu controla bagajele nimanui. Yves a intrat in vorba cu el si l-a rugat sa le verifice totusi. Acesta avea sa-i multumeasca dupa ce le-a gasit pline cu brosuri de propaganda comunista imprimate in limba franceza.
Primul articol al sotului meu dupa ce am ajuns in Occident a fost publicat atat in SUA, cat si in Franta, Belgia, Elvetia si denunta judecarea lui Iuliu Maniu de catre "un criminal de razboi".
Yves il stia bine pe judecator - colonelul Petrescu. Acesta fusese in timpul razboiului directorul inchisorilor din Romania si abuzase din plin de situatie, ingaduind de pilda fiului sau - student la medicina - sa-si faca mana pe detinuti.
Colonelul avea sa devina general, pentru sarguinta cu care i-a servit pe comunisti. In ce ma priveste, in 1955, am inceput, in sfarsit, sa fiu ziarista.
Ne stabiliseram la Geneva. Yves fusese numit corespondent al ziarului francez cu profil economic "La Quotidienne" si al cotidianului belgian "La Derniere Heure".
Eu eram corespondenta publicatiei "Sie und Er" din Elvetia romanda cand domnul Fluckiger, redactorul ei sef, mi-a spus: "Sunteti romanca si sunt convins ca, obtinand de la regele Mihai un interviu sau macar un reportaj despre viata sa in exil, veti reusi o cariera frumoasa".
Insa regele nu acorda interviuri si nici nu accepta sa fie subiect de reportaje. Totusi, norocul nu m-a parasit. Un comunicat de presa al firmei americane "Lear" a anuntat, la un moment dat, ca l-a angajat pe regele Mihai al Romaniei ca pilot de incercare.
Firma crease instrumente de bord care permiteau zborul fara vizibilitate. Instalata de curand la Geneva, la aeroportul Cointrin, filiala pentru Europa Occidentala avea sa obtina clientela companiilor de aviatie europene.
Vestea prezentei regelui printre angajatii firmei "Lear" a starnit, cum era de asteptat, valva. Sute de ziaristi elvetieni si straini s-au napustit la aeroportul Cointrin. Eram si eu printre ei.
Un cordon de matase rosie crea un culoar despartitor intre rege, care trecea zilnic spre locul sau de munca, si pestritii reprezentanti ai presei. Intr-una din aceste zile, m-am hotarat sa-i atrag atentia.
Ma depasise deja cu cativa pasi cand, la un moment dat, m-am pomenit strigandu-i in romaneste: "Sa traiti, Maiestate!". Desi pasea repede, s-a oprit. A intors capul si s-a apropiat: "Sunteti romanca?".
"Da, sire" - si m-am prezentat, avand grija sa-i spun si numele meu de fata. Am simtit indata ca isi aminteste de mine, de epoca in care jucam volei in aceeasi echipa, in ciuda faptului ca nu mi-a spus nimic. M-a intrebat doar ce caut acolo.
"Dat fiind statutul meu de refugiat, interviuri nu am voie sa acord, informatii pentru un reportaj insa - da".
Mi-a mai spus ca prefera sa ofere subiectul unei romance si ca, atunci cand acesta va fi epuizat, va fi si el lasat in pace. "Suna-ma peste o ora", a mai zis si apoi a plecat, nu inainte de a-mi sopti la ureche numarul sau de telefon.
Eram in al noualea cer. M-am intors acasa cu piciorul pe accelerator si cu ochii pe ceas. Am numarat minutele pana in momentul cand am sunat la Versoix. A raspuns regele. Mi-a indicat ziua si ora la care ma astepta...
Reportajul a fost publicat de ziare si reviste din toata Europa. Doar cei de la "Paris Match" l-au rescris, in binecunoscutul spirit superficial al revistei.
Am asteptat cu emotie cateva zile si, urmand invitatia celor doi monarhi, am sunat la Versoix. Imi amintisem cuvintele de ramas-bun cu care ne despartiseram.
Regele imi spusese "La revedere!", regina "Pe curand!". Eram nerabdatoare sa-i aud. Dar la numarul care imi fusese dat nu a raspuns nimeni, nici la primul apel, nici la al doilea si nici la al treilea.
La inceput, m-am gandit ca s-au suparat pe mine, ca i-a nemultumit modul in care scrisesem reportajul. Dar, chiar si asa, ar fi trebuit sa raspunda cineva la telefon!
M-am hotarat sa-l sun pe generalul Ilie Lazar si sa-l intreb daca regele si regina sunt sanatosi.
Acesta mi-a raspuns pe un ton cat se poate de sever, spunandu-mi ca nu sunt in tara si retezandu-mi-o apoi: era scandalizat de indrazneala mea de a publica reportajul despre familia regala in reviste populare, tarand numele regelui in noroi.
ai apoi, sa nu le mai inoportunez pe maiestatile lor cu telefoanele mele. Nu m-am contrazis cu generalul, dar am inteles ca nu trebuia sa mai sun.
A trecut vremea si, intr-o zi, m-a chemat la telefon un ziarist danez, care venise tocmai de la Copenhaga pentru un interviu cu regina Ana.
Nu stia numarul de telefon de la Versoix, sunase la politie si de acolo primise numarul meu, ca persoana de contact. Eram pusa intr-o situatie delicata: sa sun din nou la resedinta regala.
Mi-am luat inima in dinti si am facut-o. A raspuns chiar regina, care, nelasandu-ma sa-mi termin fraza introductiva, m-a intrebat: "V-ati amintit ca existam?".
I-am relatat discutia cu generalul Ilie Lazar. "ai dumneavoastra chiar l-ati luat in serios?!", a inceput sa rada regina Ana.
Gheata se sparsese. Am inceput sa-i vizitez, la inceput mai rar, apoi din ce in ce mai des. Uneori, regele ma suna chemandu-ma imperios pentru a-mi prezenta pe cate cineva.
In general, erau persoane importante. Din discutiile cu ele aflam ce se intampla in tara, in cazul in care erau romani, iar cu strainii - muzicieni, scriitori s.a.m.d. - legam trainice prietenii. Lungile dialoguri intime cu regele si regina ma extenuau.
Nu intelegeam de ce se macina atata regele pentru tara care il gonise, de ce incearca sa demonstreze unei Europe sau unei Americi din ce in ce mai indiferente si mai inclinate spre compromis cu URSS-ul care este realitate romaneasca. Era o lupta cu morile de vant; nu intelegea ca este un Don Quijote.
In rest, viata mea era marcata de bucurii firesti, nostalgii, sperante, deziluzii si, uneori, temeri. Imi amintesc ca, odata, eram cu Yves intr-un local si priveam femeile de pe strada.
Eu ii spuneam ca elvetiencele sunt urate si ca romancele sunt infinit mai frumoase si mai elegante. La un moment dat, Yves mi-a atras atentia asupra unui cuplu care intra, spunandu-mi ca tocmai intra o elvetianca frumoasa.
Nici nu am apucat sa-i replic ca probabil e romanca si cuplul, care se asezase in spatele nostru, a inceput sa vorbeasca romaneste. Am cerut un pix si o bucata de hartie.
Yves mi-a intins o carte de vizita de-a lui. Am scris pe dosul ei: "ai eu vorbesc romaneste. Spuneti-mi ce vesti aduceti?". M-as fi asteptat la un strigat de bucurie.
Dar cei doi au inceput sa susoteasca intre ei si, la un moment dat, barbatul s-a apropiat de masa noastra si, pe un ton sever si apasat, s-a prezentat: "Sunt consilier la Ambasada Romaniei de la Berna. Vestile din tara sunt excelente".
Yves, care se ridicase in picioare, s-a prabusit din nou pe scaun si a ripostat: "Atunci dumneata esti un mincinos".
Evident, nu mi-a iertat usor faptul ca ii ajunsese cartea de vizita in mana acelui individ. Dar incidentele de acest gen erau frecvente.
Pe masura ce trecea timpul, realizam ca Romania mea a disparut, ca in locul ei s-a ridicat o Romanie de care nu ma mai legau decat nostalgia si durerea.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
