46.
Mult preţuite domn.
Îmi pare rău că nu v-aţi continuat „povestea americană”. Ken şi Betty ar putea deveni personaje interesante în special datorită cadrului. America reprezintă un decor natural şi uman atît de extraordinar încît aproape orice se întîmplă acolo devine interesant. Aşa se şi explică de altfel succesul romanului american în Europa şi de altfel pretutindeni în lume. Creierul nostru este deja colonizat de imaginile şi de spectacolul vieţii americane, subconştientul nostru s-a transformat într-o colonie americană. Unii autori americani au înţeles acest lucru şi acum scriu pentru export. Paul Auster şi Philip Roth scriu de mult pentru spaţiul extra-american, în special pentru Europa unde lumea mai are timp să citească.
Vă încurajez, deci, în mod insistent să continuaţi povestea lui Ken şi Betty şi să scrieţi un roman american. Deşertul este şi el un cadru magnific unde se pot întîmpla atîtea lucruri… Deduc, din ce mi-aţi trimis, că personajele se deplasează pe undeva prin Nevada întrucît este vorba şi de un cazinou. Mi-a plăcut şi povestea cu Kokopelli, cu atît mai mult cu cît nu este inventată. În America sunt la modă încă romanele „etnice”, ca urmare, dacă dezvoltaţi aventura şi mai vorbiţi şi de indieni sau de vechi tradiţii şi de metafore obscure partida este cîştigată. În orice caz, vă îndreptaţi spre un fel de road movie, gen inepuizabil. Cînd două personaje se urcă într-o maşină şi încep să traverseze Europa, faptul nu are nimic extraordinar. Ele efectuează o călătorie. Cînd aceleaşi personaje se urcă în aceeaşi maşină şi o iau pe Naţionala 66 care leagă Chicago de Los Angeles, intrăm brusc în legendă. În America spaţiul este un veritabil personaj. De altfel romanul american, chiar dacă are şi vocaţie psihologică, este unul al spaţiului, este un roman fascinat de spaţiu, spre deosebire de romanul european care este fascinat de timp. Cele două lumi romaneşti şi-au dezvoltat instrumente de investigaţie diferite. E ca şi cum unii ar fi fabricat cu predilecţie binocluri, iar alţii monocluri. Nimic mai tipic pentru romanul european decît Proust şi Încăutarea timpului pierdut. Nimic mai tipic pentru romanul american decît Onthe road de Jack Kerouac.
Ar fi foarte bine ca personajele dumneavoastră, Ken şi Betty, să rătăcească în deşert pe undeva nu chiar foarte departe de Las Vegas. Orice s-ar spune despre acest oraş, sau mai precis despre această formă de nebunie umană (că este de un kitsch şi de un prost gust îngrozitor, că emană din el mirosul pestilenţial al banului etc.), orice s-ar spune despre el, deci, nu anulează adevărul: Las Vegas rămîne un spectacol halucinant. Un spectacol al nebuniei umane dusă la extrem. Însuşi faptul că această Sodomă a exceselor şi această Gomoră a jocurilor de noroc s-a născut în plin deşert reprezintă o metaforă. Inutil de făcut critică socială la Las Vegas, ceea ce se întîmplă acolo este dincolo de bine şi de rău, este dovada pură că omul rămîne fundamental nebun, iraţional, megaloman, excesiv, sinucigaş şi imprevizibil prin natura sa.
Îmi amintesc de prima mea călătorie la Las Vegas şi de impactul uluitor pe care delirul acelui loc l-a avut asupra mea. Veneam cu maşina de la Los Angeles şi mi se spusese că urma să traversez deşertul Mojave. Imaginaţia mea mă pregătise pentru patru sau cinci ore de maşină pe unul din acele drumuri nesfîrşite şi pustii, atît de des văzute de mine în filmele americane: cactuşi şi pietre în dreapta şi în stînga, cîte o staţie de benzină prăfuită la fiecare treizeci de mile, lanţuri de stînci albăstrii la orizont şi cîte un camion-cisternă venind în sens invers… Între Los Angeles şi Las Vegas însă, în acea zi cînd am parcurs eu acest traseu, peisajul uman a fost cu totul altul. Un peisaj uman avînd forma unui şir nesfîrşit de maşini mergînd spre Las Vegas şi a unui alt şir nesfîrşit venind de la Las Vegas. Ei bine, nu eram de loc singur în deşertul Mojave, autoruta se dovedise a fi un veritabil furnicar. Sute de mii de oameni făceau de fapt o navetă delirantă între acel mare conglomerat urban numit Los Angeles şi acel mare conglomerat de cazinouri numit Las Vegas. Două şiruri umane se intersectau fără încetare, şirul de maşini al celor care se duceau să-şi piardă banii la Las Vegas şi şirul de maşini al celor care se întorceau după ce îşi pierduseră banii la Las Vegas. Cînd a început să se lase seara, imaginea a devenit şi mai pregnantă, aproape ireală. În plină noapte mii de maşini continuau să străbată deşertul, să circule bară la bară pe acea bandă infinită de asfalt devenită un fel de arteră vitală între coasta Pacificului şi un anume punct din deşert unde explodau toate fantasmele şi toate visele, centrul reveriei mondiale, capitala planetară a iluziilor, spaţiu unde oamenii vin să se drogheze, singuri sau în familie, cu toate focurile de artificii posibile, bălăcindu-se într-un fel de fîntînă arteziană enormă şi ascultînd cu urechile larg deschise muzica siderală a banului.
Merită, vă spun, să ascultaţi muzica psihedelică din cazinourile de la Las Vegas, să treceţi dintr-un cazinou în altul şi să vă lăsaţi pătruns de această formă de descîntec. Un fel de forţă începe să se trezească în dumneavoastră şi să crească, este ca şi cum aţi asculta o muzică a sferelor, un mesaj sonor cosmic… Muzica de ambianţă este însă punctată şi de sunetul banilor: sute de mii de jetoane metalice se află de fapt într-un circuit continuu în miile de sloturi aliniate ca nişte roboţi extratereştri. Doar trecînd printre aceste şiruri nesfîrşite de automate şi simţi dorinţa de a te înfrunta cu ele, simţi de fapt cum supraomul adormit în tine se trezeşte… Hai, încearcă-ţi norocul, în această ploaie torenţială de bani ai şi tu o şansă, ai putea ieşi de aici cu buzunarele pline dacă asculţi de instinctul tău, poate că în acest moment te intersectezi cu norocul fără să ştii… Dacă tot ai ajuns aici înseamnă că te-ai lăsat adus de o pasiune reprimată în mod nedrept, şi nu e bine, frustrările vor roade tot ce este puternic în tine, mai bine să pleci mîine mahmur şi cu toate economiile risipite decît să refuzi, acum, în această secundă, întîlnirea cu Şansa, cu Supraomul din tine, cu forţele cosmice, cu orgasmul suprem al cîştigului…
Am deraiat…
Nu despre Las Vegas voiam de fapt să vă vorbesc, ci despre romanul american, despre romanul în stil american pe care merită să-l scrieţi. Imaginaţi-vă două tricouri din bumbac, perfect identice, de aceeaşi calitate. Numai că pe unul scrie Made in USA iar pe altul scrie Made in Romania. La preţ egal lumea îl va alege pe primul, pe cel făcut în Statele Unite, chiar dacă apelativul Made in USA va rămîne veşnic invizibil pentru ceilalţi, înscris pe o minusculă etichetă interioară. Chiar şi atunci cînd tricoul purtînd marca Made in USA este ceva mai scump decît cel purtînd marca Made in Romania, preferinţa cumpărătorului va merge tot spre primul. A avea pe sine o etichetă cu parfum american e ca şi cum ţi-ai fi rezervat o fereastră secretă spre vis. Exact la fel se întîmplă şi cu romanul american. Cînd o poveste de dragoste se derulează la Kansas City, în mod automat ea devine mai fascinantă decît dacă ar avea loc la Lyon, la Bratislava sau la Timişoara. Marelui public i s-au inoculat deja un fel de beculeţe minuscule în creier şi în pupile. Imediat ce apare la orizont un nume american sau un simbol american, beculeţele încep să pîlpîie. Cuvinte precum New York, Chicago, Nevada, California, Boeing, dolar, Casa Albă, western, fast food etc. au devenit pentru publicul larg nişte valori în sine, e ca şi cum ai spune binele, frumosul, onoarea, aventura, curajul, perspicacitatea, descoperirea, iniţiativa… Vechile concepte filozofice au fost de fapt, treptat, înlocuite cu nişte lămpi de neon. Iată de ce toţi termenii obscuri sau diversele nume proprii şi chiar şi anglicismele din romanele americane traduse la noi provoacă un fel de frison al autenticităţii. Nu ezitaţi, deci, să strecuraţi asemenea elemente de autenticitate în naraţiune. În loc să spuneţi că personajele se află pe autostrada numărul 7, recurgeţi la termenul highway.
Iată această frază din deschiderea romanul lui Jack Kerouac On the road: „Odată cu apariţia lui Dean Moriarty începu capitolul din viaţa mea pe care l-aş putea numi mereu pe highways. Înainte visasem deseori să merg să văd Vestul, şi imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Dean era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o maşină, pe o şosea, în timp ce părinţii săi traversau în 1929 Salt Lake City în drum spre Los Angeles”. Să ne imaginăm o singură clipă această frază pronunţată într-o ţară europeană, adaptată la o geografie locală şi la personaje autohtone.
„Odată cu apariţia lui Radu Delureanu începu capitolul din viaţa mea pe care l-aş putea numi mereu pe şosele. Înainte visasem deseori să merg să văd Dobrogea, şi imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Radu era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o maşină, pe o şosea, în timp ce părinţii săi traversau în 1929 Munţii Fǎgǎraş în drum spre Piteşti.”
Ei? Mi-am permis puţin sǎ mǎ inspir din geografia dumneavoastrǎ natalǎ, sper cǎ nu v-aţi supǎrat.
Al dumneavoastrǎ cu fidelitate,
Bernard.
64.
Greva tǎcerii decretatǎ de scriitorii români intra în cea de-a noua lunǎ, cînd Guy Courtois decise sǎ organizeze, la Bucureşti, Reuniunea anualǎ a amatorilor de începuturi de roman. Pe mine domnul Courtois mǎ invitǎ în calitate de observator avizat, dat fiind cǎ eram scriitor de origine românǎ dar mai ales întrucît gravitam, de o bună bucată de vreme, în jurul agenţiei sale.
834 de scriitori în aşteptarea afirmǎrii, din 52 de ţǎri, venirǎ pentru trei zile la Bucureşti, într-un oraş devenit brusc noua destinaţie turisticǎ la modǎ. Dacǎ literatura românǎ nu reuşise, în două sute cincizeci de ani existenţǎ, sǎ atragǎ atenţia Occidentului, tǎcerea de un an pe care şi-o impuseserǎ scriitorii români îşi fǎcu pînǎ la urmǎ efectul mediatic. La început doar cîteva reviste literare internaţionale – Le Magazine Littéraire, Times Literary Supplement sau American Reader – îşi trimiserǎ reporterii la Bucureşti pentru a scrie despre acest fenomen psiho-social unic în istoria omenirii. Treptat însǎ mai toate marile cotidiene europene, Le Figaro, El Pais, Frankfurter Allgemeine Zeitung, The Guardian, La Stampa, precum şi altele de pe alte continente începurǎ sǎ acorde atenţie evenimentului. În sfîrşit, marile canale de televiziune, de la BBC la CNN trecînd prin LCI şi Al Jazeera îşi trimiserǎ echipele la faţa locului pentru reportaje mai ample. Ceea ce uimi întreaga lume culturalǎ şi mediaticǎ fu în special unanimitatea actului asumat de scriitorii români. Greva tǎcerii din România fu una totalǎ, asociind într-un elan aproape iraţional toate generaţiile de scriitori şi toate grupǎrile literare. Mari scriitori sau poeţi debutanţi, scriitori foarte cunoscuţi sau alţii definitiv uitaţi (dar în viaţǎ), autori de cǎrţi mai degrabǎ comerciale şi alţii specializaţi în literatura de garǎ, toţi deci, printr-un act de solidaritate calificat de unii experţi drept „unic în istorie şi revoluţionar” acceptarǎ sǎ tacǎ timp de un an.
Iar aceastǎ tǎcere a talentelor şi a forţelor culturale vii ale României reuşi, în mod paradoxal, sǎ facǎ mult zgomot, ba chiar deveni asurzitoare. Dupǎ şase luni de grevǎ aproape cǎ nici nu se mai vorbea despre obiectivul ei iniţial, şi anume acela de a protesta, întrucît niciunui scriitor de limbǎ românǎ nu i se acordase niciodatǎ Premiul Nobel. Obiectivul iniţial fu uitat, sau mai precis pus în umbrǎ de efectul terapeutic al grevei: depǎşirea complexului cultural. Tǎcînd, la nivel individual şi de breaslǎ, scriitorii români reuşirǎ de fapt „sǎ îmbogǎţeascǎ”, pentru prima datǎ, patrimoniul culturii universale cu un element de originalitate absolutǎ. Iar în momentul cînd Guy Courtois îşi organizǎ la Bucureşti întîlnirea anualǎ a amatorilor de începuturi de roman, României nu i se mai putea reproşa nici mediocritatea şi nici mimetismul. Printr-un efort gigantic – dar eficient – reuşise sǎ marcheze istoria contemporanǎ şi sǎ intre în eternitatea culturalǎ. Dacă Cioran ar fi trăit, ar fi avut fără îndoială motive să fie mîndru de reuşita românilor, ar fi putut constata cu ochii săi că românii reuşiseră să iasă din „neantul valah” (atît de criticat de marele scriitor) şi din „pura biologie” pentru a urca în sfîrşit în trenul istoriei.
Brusc, ca prin miracol, toate complexele culturale din codul genetic al scriitorilor români dispǎrurǎ. Nimeni nu se mai simţi responsabil cǎ în decurs de o mie de ani, de la venirea popoarelor migratoare pînǎ la formarea primelor voievodate, spaţiul locuit de români nu produsese niciun text scris. Niciun scriitor nu se mai simţi torturat de faptul cǎ între prima universitate creatǎ în Europa şi cele apǎrute la jumǎtatea secolul al XIX-lea la Iaşi şi la Bucureşti se intercalau dureros 500 de ani. Tǎcerea de un an a scriitorilor români fu o veritabilǎ dializǎ culturalǎ şi istoricǎ. Toate toxinele acumulate din cauza sentimentului cǎ România intrase tîrziu în istorie şi rǎmǎsese marginalizatǎ furǎ evacuate. Brusc, Occidentul dispǎru, ca autoritate absolută, de pe radarul psihologic al creativitǎţii româneşti. Un uriaş sentiment colectiv de uşurare se nǎscu la capǎtul perioadei de grevǎ: nimeni, dar absolut nimeni, nu mai resimţi nevoia de a fi omologat întîi în Occident, pentru a fi apoi recunoscut la el acasǎ. Aceasta fu adevǎrata revoluţie interioarǎ a culturii româneşti, pe care presa internaţionalǎ nu ezitǎ sǎ o califice drept unicǎ în istoria relaţiilor umane. O admirabilǎ exorcizare colectivǎ demnǎ de ţara care îl dǎduse pe Dracula.
Nu întîmplǎtor, deci, scriitorii strǎini adunaţi în jurul lui Guy Courtois venirǎ la Bucureşti cu sentimentul îndeplinirii unui pelerinaj esenţial. Unde în altǎ parte pe planetǎ devenea mai interesantǎ o discuţie despre febrilitatea de a scrie, decît într-o Capitalǎ unde nimeni nu mai scria nimic de nouǎ luni? Invitaţii la întîlnirea anualǎ a pasionaţilor de începuturi de roman simţirǎ imediat cǎ Bucureştiul îi primea cu un aer purificat. Ceva demn şi sǎnǎtos plutea în atmosferă, oarecum ca dupǎ o perioadǎ de post, cînd organismele se spalǎ de grǎsimi, de alcool şi de alte excitante derizorii. Ceva nou începea în aceastǎ Românie aflatǎ la marginea Europei, dar şi la marginea „imaginarului colectiv”. Numeroase evenimente culturale internaţionale furǎ de altfel organizate la Bucureşti în aceeaşi perioadǎ, tocmai pentru cǎ oraşul devenise un cadru mediatic propice. Sǎlile de conferinţe şi de congrese se dovedirǎ a fi neîncǎpǎtoare şi mult prea puţine, la fel ca şi hotelurile oraşului. Organizaţia Naţiunilor Unite începu sǎ se gîndeascǎ serios la „descentralizarea” agenţiilor sale şi fu propusǎ în mod oficial mutarea, de la Paris la Bucureşti, a Departamentului sǎu pentru Educaţie, Ştiinţǎ şi Culturǎ. PEN clubul Internaţional îşi anunţǎ organizarea urmǎtorului sǎu congres în capitala României, iar editura francezǎ Gallimard îşi deschise o sucursală la Bucureşti.
Pe fondul acestui brusc interes al strǎinilor pentru descoperirea „ţǎrii care tǎcea”, profitarǎ din plin în România agenţiile de turism, patronii de restaurante şi de baruri, pensiunile şi centrele de închiriat maşini, saloanele de masaj şi cazinourile, artizanatul local şi comerţul în general. La numai trei luni dupǎ decretarea „tǎcerii generale” de cǎtre scriitori, principalii indicatori economici puneau în luminǎ o viguroasǎ reluare a activităţii productive, iar iradierea ei în toatǎ ţara nu întîrzie sǎ se producǎ.
– Aveţi rǎdǎcinile într-o ţarǎ uluitoare, nu înceta sǎ-mi spunǎ Guy Courtois, avid sǎ descopere fiecare colţ din Bucureşti. Cartierele cu case şi grǎdini îl fascinarǎ imediat, mai ales cele din zona Foişorului de Foc, dar se declarǎ extaziat şi la Casa Monteoru, la Muzeul Satului precum şi la Hanul lui Manuc. Fundamentalǎ i se pǎru însǎ zona în care se afla „palatul” lui Ceauşescu, Casa Poporului. Megalomania arhitecturalǎ a edificiului îl lǎsǎ perplex şi de mai multe ori l-am auzit exclamînd:
– Dumnezeule, ce monumental început de roman social!
Casa Poporului gǎzduia de altfel şi reuniunea iubitorilor de începuturi de roman, într-una din vastele sale sǎli de conferinţe purtînd încǎ în mod evident amprenta esteticǎ a epocii comuniste. Absolut toţi cei 834 de invitaţi apreciarǎ spiritul profund kitsch al decoraţiilor precum şi supradimensionarea inutilǎ a ansamblului. Iar crǎpǎturile inevitabile, apǎrute în tavan şi în pereţi din pricina materialelor proaste, utilizate în momentul construcţiei, furǎ considerate o sublimǎ revanşǎ a vieţii asupra ideologiei. Vizita ghidatǎ a întregului edificiu, a zecilor de kilometri de coridoare, inclusiv a subsolurilor, precum şi a Catedralei Neamului care se construia în apropiere, fu de naturǎ sǎ-i convingǎ pe toţi cǎ România dispunea de un potenţial de inspiraţie literarǎ inegalabil în Europa.
„Un asemenea coşmar nu poate fi decît benefic pentru literaturǎ”, spuneau unii. „Cu o asemenea istorie recentǎ nu poţi decît sǎ ai un viitor literar imediat strǎlucit”, comentau alţii, indignaţi şi ei cǎ literatura românǎ nu fusese apreciatǎ ceva mai mult în strǎinǎtate, la justa ei valoare vagǎ.
Cum mediatizarea acestei greve a tǎcerii fusese enormǎ, unele agenţii de turism introduseserǎ în program, alǎturi de turul oraşului, alǎturi de vizitarea Muzeului Zambaccian şi a cartierului de la Curtea Veche, şi posibilitatea unor descinderi „private”, mai discrete şi mai speciale, la domiciliul unora dintre scriitorii care tǎceau. În jur de treizeci de scriitori acceptarǎ („pentru reuşita grevei” spuneau ei) acest exerciţiu de exhibare a actului lor de revoltǎ. În definitiv nu aveau nimic de pierdut, pentru cǎ oricum timpul era sacrificat pe altarul grevei. De ce sǎ nu accepte, deci, cîteva ore de ceremonie voaioristǎ pe zi, mai ales cǎ vizitatorii ar fi urmat sǎ plǎteascǎ un supliment pentru acest tip de emoţie socio-turisticǎ? Preţurile furǎ calculate în funcţie de gradul de celebritate naţionalǎ şi localǎ a respectivilor scriitori, dar ritualul luǎ cam aceeaşi formǎ în fiecare casǎ. Turiştii sau diversele delegaţii oficiale strǎine, dupǎ ce se descǎlţau la intrare şi îşi puneau nişte papuci de casǎ, defilau în grupuri mici prin apartamentele greviştilor. Aceştia se lǎsau fotografiaţi în exerciţiul tǎcerii, aşezaţi la mesele lor de lucru, nemişcaţi în faţa foilor albe sau a computerelor neaprinse, cu privirile aspirate de vid. În şoaptǎ, ghizii expuneau pe scurt biografiile respectivilor, rezumînd de asemenea, în cîteva cuvinte, subiectele romanelor scrise de ei pînǎ la acea orǎ. Uneori, cînd soţiile greviştilor erau acasă, vizitatorilor li se propunea şi să guste din cîte o dulceaţă de nuci verzi sau de cireşe amare.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
