Mutilare

 

Tocmai am fost la un botez si toata fiinta mea e strangulata de jena. Biserica aleasa de parintii bebelusului era cocotata sus, pe panta dealului Schitu Magureanu, panta care aluneca lent in raul Dambovita.

Cladirile sunt fatoase, chiar arogante, desi pe dinauntru structura lor de rezistenta lasa de dorit si doar o simpla zgaltaire le-ar culca la pamant.

Am fost la un botez... Cand sunt invitat la un asemenea eveniment, nu refuz. Intru in biserica si ma protapesc foarte aproape de preot, care nici nu simte emotia mea si-si face linistit meseria. Asa s-a intamplat si astazi.

M-am furisat prin multimea stransa acolo, toti oameni cu stare, si am ajuns chiar langa coasta preotului care, avandu-i pe nasi in fata, le vara ceaslovul sub nas si le arata cu degetul locul de unde sa citeasca Crezul. Nasa, draguta foc, pusa oarecum intr-o situatie inedita, se zgaia ca sa descifreze ce i se aratase.

Am fost de cateva ori tentat sa-i suflu observand ca abia se descurca, dar un minim de decenta m-a facut sa ma abtin. Chiar? Ce-ar fi fost sa-i soptesc la ureche, cu dictie perfecta, "Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul" etc etc... In primul rand s-ar fi intors spre mine ofensata si ar fi ripostat, "Merci, pot si eu sa citesc." Apoi ar fi sarjat, "Aha, vrei sa-mi arati ca stii pe de rost? Mare scofala!" Abtinandu-ma, am prevenit o situatie neplacuta, asta-mi mai lipsea...

Din fericire, spre deosebire de cununie sau de inmormantare, botezul dureaza mai putin. Elementul pitoresc al scufundarii copilului in cristelnita ii mai invioreaza pe cei care deja s-au plictisit. Plange sau nu plange mogaldeata? Se sperie sau nu se sperie? Intrebari de felul asta...

Pe tatal copilului il stiam de cand era chiar el de o schioapa. Maica-sa, o femeie distinsa, dar cu idei cam ciudate, vazuse in mine un fel de posibil mentor al odraslei, asa, ca in casele mari de odinioara, unde viitori carturari, artisti, dracu' sa-i pieptene, neavand din ce trai, erau angajati pentru a le face educatie progeniturilor, sa-i invete limbi clasice, istorie, literatura, cate si mai cate, dar mai ales sa fie pentru adolescenti un exemplu viu de devotiune si dragoste de carte, pe care acestia, omul fiind apropiat de varsta lor, sa-l asculte si sa-l respecte, cum nu ar face cu propriii parinti, oho, sfanta candoare...

Cu ani si ani in urma eu ar fi trebuit sa fiu dascalul pustiului care, tacut si interiorizat, nu raspundea la nici un stimul lansat de genitorii sai.

Bineinteles, de proiectul acela s-a ales praful, fiindca eu nu aveam stofa de mentor, iar pustiul purta in suflet un fel de independenta salbatica, pe care nici un maestru, oricat de subtil si cultivat, nu ar fi putut-o domestici.

Evident, timpul a trecut, pustiul a crescut, s-au plesnit de vreo cateva ori palmele cincinalelor pana cand, ca la o trezire brutala, dupa ani, decenii de somnolenta, m-am pomenit in naosul bisericii de pe Schitu Magureanu, la botezul copilului sau.

Ironie dureroasa si totusi eleganta, ca un schingiuitor care vine spre tine cu maniere ireprosabile, dar nu intarzie sa-ti rupa degetele folosind menghina minuscula de metal ascunsa in buzunar. Bine ca m-am abtinut si nu m-am legat de nasa.

Mi-am inghitit limba si am recitat Crezul in mintea mea, in singuratatea de fier sau de carbune, acolo unde cuvintele sfinte sapa santuri fine si deseneaza labirinturi pe care niciodata nu le voi strabate pana la capat. Asta e...

Noapte de noapte cand ma trezesc si nu mai pot sa adorm spun tot Crezul, ca pe un legamant bizar dintre mine si bezna, dintre mine si linistea de temut care ma apasa, linistea si bezna, gemenele creierului meu...

Dupa botez nici nu-mi venea sa ma duc acasa. Stateam ca intr-o rana cu un picior in spatiul bisericii, alaturi de toti cei care se bucurau, si cu celalalt afara, dar nu in strada, ci in abisul intruchipat mereu de ceea ce inconjoara biserica si din a carui nebuloasa aceasta se inalta cu si mai multa autoritate.

Cativa dintre vechii prieteni m-au strigat: "Horia, ce e cu tine?" Ce puteam sa le raspund? Ii adusesem bebelusului un fel de salopeta de bumbac, albastra, ca faianta de la baie. Vanzatoarea, vazandu-ma nestiutor, a ales ea in locul meu, intrebandu-ma ce varsta are copilasul. Am ridicat din umeri, nu stiu, il boteaza.

Aha, a facut ea lamurita si a gasit ce a crezut ca se potriveste mai bine evenimentului. Evident, nu s-a abtinut si m-a intrebat: "N-aveti copii?" A fost randul meu sa rosesc, adica sa ma rusinez si intr-adevar m-am inrosit la fata, ceea ce nu i-a scapat fetei care, mirata de reactie, nu a intarziat, culmea, sa sara in apararea mea. "Dar nu trebuie sa va jenati!"

Avusese intuitie putoarea. Rusinea mea pleca tocmai din faptul ca, neavand copii, in ochii oricarui natarau eram vrednic de dispret. "Alo, tovarase, da' ce facusi toata viata, ca nu prea pari tinerel? O frecasi?" Cum sa te descurci intr-o asemenea situatie, cum sa eschivezi, cum sa eviti? Intuise putoarea.

Mai ales ca imediat dupa ce ma incurajase ca nu e cazul sa ma jenez, adaugase la fel de consolator: "Nu se mai fac copii acum. Nu vedeti cat a scazut indicele demografic? Cuplurile prefera sa nu-si mai bata capul." Ce inteleapta era! Si imediat, in intervalul celor cateva clipe din al caror magnetism nu puteam sa ma eliberez, m-a sfichiuit cu o alta intrebare, parca mult mai rautacioasa: "Casatorit sunteti?"

Ar fi trebuit s-o reped pe loc: "Dar ce te intereseaza, scarba mica? Te roade pizda sau ce dracului ai?" Nu am fost in stare sa scot din gura un cuvintel, roseata obrajilor s-o fi accentuat si doar am raspuns: "Am fost", eterna scuza a celui divortat sau vaduv sau pastele ma-sii! Am achitat repede costul pachetelului in care fata stransese salopeta si i-am intors spatele luand-o la sanatoasa, simtind ca si spatele imi arde de rusine. Si de prostie. De tot... Al naibii pachetel, de la el mi se trasese pocinogul. Oricum, stiam ca pe fata aceea n-aveam s-o mai vad, dar parca asta era problema! Nu era ea, aparea alta, mereu se iveste indiscretul, curiosul, cel care se baga in viata ta cu cele mai bune intentii si, cand descopera acolo ce haos e, te lasa asa, dezvelit, tradat, violat! Tu te-ai chinuit ani de zile sa-ti pansezi ranile si s-a gasit el, desteptul, sa ti le reaminteasca. Cata cruzime, cata indecenta! Asa ma simteam deseori... dezbracat, despuiat, cu inflamatiile si supuratiile la iveala. Nici deschis la prohab si cu un colt al chilotului iesit afara nu as fi simtit mai multa jena ca in clipele in care un obraznic tinea mortis sa se zgaiasca prin gaura din suflet... Sau prin gaurile tot mai largi dintr-un suflet ciur ca o roata de cascaval pe care au rontait-o soarecii ghinioanelor, rozatoare ce pandesc mereu la cate o intersectie si sar pe primul trecator pe care-l simt indecis...

"Dar n-ai si tu, Horia, un finut?" Cine ma intrebase? Mi-am varat degetele in urechi sau urechile erau deja infundate. Nu mai auzeam, doar vedeam miscarea buzelor celui care ma intreba. "N-ai si tu un finut?" Aveam, cum sa nu... Vorbise atunci gura fara mine si promisesem unui bun prieten ca voi fi nasul copilului sau. Il facuse cu o femeie mult mai tanara decat el, destul de impertinenta, dar care nici nu trebuia sa fie altfel, fiindca tocmai asta o prindea de minune. Lumina maternitatii intregea portretul unei femei care stia sa te foarfece si sa-ti stoarca emotiile in modul cel mai dulce cu putinta. Prietenul meu, medic endocrinolog, era fascinat de misterele hipofizei, glanda care straluceste ca un giuvaier in lacasul ei din saua turceasca de la baza craniului si de acolo, ca un demiurg, vegheaza si dirijeaza freamatul hormonal. M-am jenat in clipa in care, pus in fata nasiei, n-am mai gasit cale de intors. Asa ca mi-am asumat rolul. Preotul mi-a indesat sub nas cartea, dar eu maiestuos si relaxat am dat-o la o parte si am recitat Crezul cu ochii in tavan, pe care din cand in cand ii mai aplecam asupra pocitaniei ce se tot foia in bratele mele,finutul, ha, ha... De atunci viata mea ar fi trebuit orientata benefic. Oricum, nu m-am mai intalnit de mult cu acel prieten. Elegant si in acelasi timp grosolan, am refuzat toate invitatiile pana cand omul, uimit si intrigat, poate chiar indurerat de comportamentul meu, a incetat sa ma mai caute. Probabil ca incasa mustrarile nu tocmai placute ale consoartei, care de la inceput ii atrasese atentia ca nu sunt un om de incredere si deci investirea mea cu o asemenea misiune inalta ar fi cea mai mare greseala.

"Nu ti-am spus, draga, ca-i un natarau? Dar tu incapatanat nu ai vrut sa ma asculti! Ce dracu' ti-a placut la el? Faptul ca venea aici, bea ca un nesimtit si declama tot felul de texte rasuflate? O nulitate, un farseur, un escroc. Sa-ti fie invatatura de minte!" Asa o auzeam pe scumpa de... - i-am si uitat numele, oricum a trecut ceva vreme de atunci - cum isi boscorodea barbatul, iar dragutul inghitea ca n-avea incotro, asta era situatia, gresise, se orientase prost si ce sa mai indrepte? Invatatura de minte de altminteri nici nu mai avea la ce sa le foloseasca fiindca, din cate stiu, ei nici nu au mai avut copii, au ramas cu un singur odor, legat duhovniceste - fir-ar sa fie! - taman de bicisnica mea persoana. Merita biata vietate sa aiba alt nas, desi in ziua de azi aproape nimeni nu mai da atentie acestui intermediar intre creatura efemera si, oho, Dumnezeu...

Strecurat peste ani in biserica la celalalt botez, am prefirat prin minte toate secventele de atunci, momente stanjenitoare, salba de furuncule ale unei vieti intoxicate de prea multa pudoare. "Rusinosule! Asa ai fost mereu. Te-ai temut tot timpul ca lumea rade de tine si, cu toate acestea, respectandu-ti vocatia imperativa de masochist, ai tinut mortis sa te dai in spectacol." Si m-am dat, mi-am rasucit poalele peste cap, am facut din exhibitiile mele confesionale un balci sans rivages. "Va rog, doamnelor si domnilor, sunteti invitatii mei, intrarea libera, luati loc in loja, priviti si va distrati, pe scena, in arena urca sau coboara chiar cel care v-a invitat, saltimbancul premiant, faptura care a inteles ca doar prin arta clovneriei mai poate supravietui..."