"Corectitudinea politica", inainte sa primeasca acest nume - pe vremea cand era doar corectitudine politicoasa -, interzicea sa vorbesti in public despre defectele fizice ale cuiva. Astazi, termenul insusi "defect fizic" a devenit blamabil. Altadata, despre indivizii neasemanatori, sub raportul infatisarii si al abilitatilor practice, cu majoritatea sau, macar, cu media omenirii "nu se cuvenea" sa discuti in prezenta lor; a-i expune public, intr-un fel sau altul, era de neconceput. Astazi, persoanele cu handicap constituie subiect si obiect de show-uri televizive la ore de varf.
Evident, teatrul nu putea sa ramana in urma acestei tendinte generale spre (cum ar zice Alain Finkielkraut) exhibare totala, in era spulberarii sistematice a tuturor tabuurilor. Cu atat mai mult cu cat "relationarea" unei fiinte aflate in incapacitate permanenta sau temporara de a se servi de un simt sau de un organ cu fiintele "sanatoase", "normale", "obisnuite" ofera un foarte generos izvor de intorsaturi dramatice. Asa se face ca pe piata dramaturgica mondiala au inceput sa circule tot mai intens si sa se vanda tot mai bine textele avand ca tema reintegrarea (cu implicitele peripetii) in societate a membrilor ei (auto)exclusi, pana nu demult, din pricina unor intamplari funeste, fie acestea defectiuni genetice, catastrofe medicale ori accidente de tot soiul. Ideea principala - si cat se poate de stimabila, in principiu - ar fi ca nimeni nu trebuie sa se mai vada, astazi, izolat, insingurat, respins de catre semeni (tocmai astazi, cand alienarea a devenit, din multiple cauze, un fenomen de masa - dar asta e alta poveste) si ca drepturile minoritarilor, indiferent de ce tip, trebuie sa fie egale cu acelea ale majoritarilor (care, tocmai din cauza faramitarii comunitatilor in diferite grupuri "speciale", au ajuns, de fapt, o notiune vaga, imprecisa si servind mai degraba drept instrument statistic, propagandistic etc. - dar asta este, iarasi, alta poveste). Prin urmare, mai cu seama din literatura dramatica americana, pornesc spre scenele planetei personaje iesite din comun nu doar ca psihologie, ci si ca fiziologie, precum si personaje (deloc iesite din comun, daca ne gandim bine - dar bine de tot) hotarate sa infranga nu doar fiziologia, ci si psihologia, pentru a le face pe cele dintai sa intre, cum-necum, in randul lumii; exemplul cel mai cunoscut, cred (bineinteles, pentru ca s-a transformat prompt si in scenariu de film), este piesa Copiii unui Dumnezeu mai mic (Children Of A Lesser God) de Mark Medoff, scrisa pe la mijlocul anilor 1980 si ajunsa, acum circa sapte ani, si in teatrul romanesc, intr-un spectacol, de-altminteri, foarte bun; ca sa ma exprim si eu politically correct, era vorba acolo despre fericita recuperare sociala a unei tinere cu dizabilitati acustice. Am banuit, primind invitatia cu explicatii detaliate a Teatrului "Bulandra" (producator, alaturi de Compania Replica Proiect) la premiera Molly Sweeney, ca aceeasi Marie va fi "coafata" acum cu alta palarie, ca sa ma exprim regretabil de incorect politic, dar absolut sincer. Eroare.
Din fericire, trebuie sa adaug imediat. Molly Sweeney este o piesa apartinand celui mai important dramaturg irlandez in viata, Brian Friel (nascut in 1929), autor al unor texte jucate si laudate in toata lumea, inclusiv (prin Philadelphia, sosesc!, Danseaza... fetele Mundy!, traducere ieseana a celebrei Dancing at Lughnasa) in Romania. Interesat in primul rand de investigarea psihicului - particular, dar mai ales colectiv - al compatriotilor sai, Friel are o sensibilitate ascutita fata de umanitatea din om in general, analiza lucida fiind "agravata" de un discret sarcasm si "atenuata" de o tandrete plina de compasiune. Pe scurt, e un scriitor bun si care nu prea calca pe carari batute. Asa si aici. Molly Sweeney e o femeie de 41 de ani, nevazatoare de la zece luni (dar capabila sa distinga umbrele si luminile), pe care doi barbati voitori de bine, propriul sot, Frank (campion al proiectelor fantasmagorice), si Doctorul Rice (fosta somitate esuata in ratare si alcool), vor sa o vindece radical printr-o operatie complicata; operatia, in sine, reuseste, dar intentia ei, nu: Molly va ramane, pentru tot restul zilelor ei, complet oarba. Metafora textului este rascolitoare, puternica si prea transparenta ca sa o mai explic.
Spectacolul regizat de Alexandru Dabija e simplu si viguros. In decorul "aerisit", subtil alegoric al lui Andu Dumitrescu, cele trei personaje se misca in zone delimitate net - corespunzand structurii textului, construit pe principiul monologurilor alternative, nu al schimbului de replici -, traseele lor neintalnindu-se, practic, niciodata. Astfel, intreaga "greutate" a spectacolului sta pe umerii actorilor. Cu impecabilul sau profesionalism, Victor Rebengiuc anima fara efort silueta masiva a doctorului, slabiciunile si durerile lui ascunse. serban Pavlu (Frank) e dezinvolt si simpatic, desenand un fel de "nazdravan al Occidentului", caracter irlandez tipic si, pare-se, etern. In rolul titular, Lelia Ciobotariu, actrita (destul de) tanara si care a jucat, din pacate, foarte putin pana acum, se avanta curajos si inflacarat in universul atat de neobisnuit al eroinei, dandu-i, in ciuda unor mici ezitari, o interpretare emotionanta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
