Am asistat în anul 1958, la Tribunalul din Bucureşti, denumitpe-atunci I.V. Stalin, la un proces de furt de tablouri de NicolaeGrigorescu, din pinacoteca naţională, condusă administrativ de unbelfer critic (didactic şi nesărat) de artă plastică, universitar,academician, băgat în comitete, comiţii, supra-comitete,sub-comiţii, un tip de Trahanache, din comisia lui I.L.Caragiale.
Hoţul, tânăr şi volubil, se strecurase ca funcţionar în instituţie,a captat bunăvoinţa superiorilor şi s-a aşezat pe sferetiseală dinbogata colecţie de Grigoreşti. Prefera printre pictori pe N.Grigorescu şi-l vindea cu mărunţeaua. Totalizarea ajunsese latoptan. A vândut chiar belferului-director, la preţuri reduse,preţuri derizorii faţă de piaţa liberă, de la consignaţii şitalcioc.
Furtul de tablouri dintr-un muzeu este relativ uşor. Înstrăinătate, au fost şi sunt furturi pe scară largă. Mai greadevine plasarea fructului infracţiunii. Pentru a perfectaoperaţiunea, sunt necesare complicităţi printre negustori careacceptă rolul de tăinuitori şi de plasatori de marfă. Un italian areuşit să fure de la Luvru pe Gioconda, pentru a o readuce înpatrie. Muzeele indiene şi egiptene sunt sistematic jefuite.
Preţul derizoriu al unei mărfi scumpe creează premisa tăinuiriipenale.
Belferul n-a intrat sub arcanele pedepsibilităţii, deşi cumpărase,la preţuri meschine, tablouri de Grigorescu, din pinacoteca pe careo conducea. Se ocupa cu achiziţia de tablouri, concomitent cuprofesoratul şi funcţiile birocratice înalte.
Nimeni n-are nimic de zis împotriva preocupărilor mercantile chiarla profesori. Faptul straniu începe de-acolo, că nu-şi cunoşteamarfa oficială pe care o avea sub oblăduire şi pentru care primeasalariu gras. Belferul-birocrat cumpăra marfă, fără să ştie, dinpropria magazie pe care o conducea în numele statului. A fost unlapsus calami simptomatic, care a dezvăluit o mentalitate şi oviaţă de om. Nu voi da nume: profesor universitar, academician,manuale didactice anoste, oficial bătrân.
Ne este lehamite de bătălii.
Ne-am pierdut viaţa în bătălii cu proştii abuzivi. Proştii suntvicleni, nu joacă niciodată cu cărţile pe masă, ca noi. Pe urmă,proştii sunt puternici, prin lipsa de scrupule.
Voi da citate din proza acestui belfer care judecă, în felul său,pe artistul Brâncuşi, fiindcă situaţia şi citatele ni se parrevelatorii pentru o echipă de profesori în funcţiune şi de artiştiplastici bugetivori din fragedă tinereţe. Se vor supăra iarăşiprietenii mei şi iarăşi voi fi acuzat de imprudenţă. Amicus Plato,sed magis amica veritas. Dar prostia abuzivă şi fudulă este, caorice prostie, agresivă.
Nu-mi pasă. Mă vor judeca urmaşii.
Belferul este, fireşte, un titanozaur şi un plimbăreţ.
În evocările sale asupra lui Brâncuşi, între anii 1919 şi 1937, nemărturiseşte: "Lucram la comisia de cooperaţie intelectuală a LigiiNaţiunilor, ale cărei sesiuni şi viaţă curentă mă obligau la foartedese călătorii la Paris".
Belferul se extenuase în voiajuri în străinătate, odinioară, ca şimai târziu, după cum se vede din proza sălcie. Liga Naţiunilorlucra la Geneva şi belferul se vedea obligat să se deplaseze preades la Paris: "Totuşi, nu m-am întâlnit cu maestrul, despre care sevorbea din ce în ce mai mult".
Îl interesau palavrele pe acest belfer de artă plasticăuniversitară, dar nu statuile. Avea şi o vină: "Brâncuşi expuneafoarte rar la Paris". Aşa era. Se lucra pe capete şi pe ruptelea înatelierul-hangar, cu tot soiul de elevi, dar se confirmă ascultareasfatului dat în tinereţe de Rodin "tânărului Brâncuşi", ca săexpună cât mai rar şi să muncească cât mai mult.
Îl vizitase prima oară imediat după 1919, când Brâncuşi ajunsese lanotorietate şi scandal parizian şi mondial:
"Atelierul lui Brâncuşi, foarte vast, era ocupat în întregime deenorme bârne de lemn vechi, unele late de 50 până la 60 decentimetri şi lungi de câţiva metri, aduse dintr-un sat dinBretania, unde se dărâmaseră un număr de case. Unele peste altele,aceste bârne aşteptau mâna măiastră a artistului. Te-ai fi crezutîntr-o peşteră misterioasă, poate sub pământ, în care un ciclop eraocupat să transforme acel material lemnos în lucruri de care să seminuneze lumea. Şi cum, la acea epocă, eram foarte pasionat deWagner şi de mitologia wagneriană, de atelierul piticilor, nimic numi se părea străin de ceea ce vedeam. Nu mai ţin minte exactproblemele pe care le-am discutat cu Brâncuşi".
Aceste probleme pot fi reconstituite, însă, din cronicile plasticeplicticoase şi jandarmereşti semnate de belfer, în perioadaanilor1919-1944, la "Universul", cel mai răspândit şi reacţionarcotidian al României de odinioară, gazeta-citadelă a reacţiuniipestiferante. Se poate face un studiu comparativ cu manualele deistoria artei, publicate pe atunci, ale acestui wagnerian tardiv şimediocru în exprimare. Sunt materiale amorfe de interpretareplastică, vagamente academizante, ale unui belfer fără gust, fărăpasiunea artei şi fără înţelegerea ei. Prototip de negustor,vânzător de "naţionalism" în artă, sau de mesaj purist, sau deorice vrei.
De fapt, îl descoperă pe Brâncuşi, sub impuls nou, tardiv, dupămoartea lui, din 1957. Textul citat este din Necrologul semnat debelfer. Conformist din născare şi bătrân mercantil, a urlat cu toţilupii, dar a muşcat hulpav, cât a putut, din mieluşeii artei. N-afost criticul-dulău şi paznic al turmelor cu mioare pe pajişteaartei, ca domnul Titu Maiorescu sau ca domnul G. Ibrăileanu, ci lup"răpitoriu", cum spun bucoavnele.
Consemnările sale amabile despre Brâncuşi sunt tardive, după ce aotrăvit cu pompierisme viaţa universitară între cele două războaiemondiale şi continuând otrăvirea birocratică şi după 23 august,obstaculând talente şi valori, aşa cum a făcut şi cu Brâncuşi, pânădeunăzi.
Astăzi intonează, turiferar, dovedind infiltraţia impetuoasă anoului curent modern şi în patria noastră:
"Nu mai ţin minte exact problemele pe care le-am discutat cuBrâncuşi. În orice caz, au fost generale şi s-au mărginit, maiales, la explicaţiile pe care mi le-a dat artistul, în cuvinteînţelepte şi precise, domol spuse, despre atitudinea atât de nouă,atunci, faţă de materialul din care era executată o operă deimportanţă şi de individualitatea pe care le are orice material, derolul acestuia în reuşita finală a operei, după lungi şi minuţioaseoperaţiuni, care pot ţine şi ani de zile".
Belferul face mărturisiri pe care nu le-a consemnat în cronicilesale de-atunci. Mieux vaut tard que jamais. Mai bine mai târziudecât niciodată:
"Mărturisesc că m-a impresionat pasiunea şi înţelepciunea adâncă aartistului pentru valorile materiei cu care lucra. În piatră, depildă, îmi spunea el, trebuie să tai, să sapi, ca să ajungi acolounde se ascunde subiectul, pe care cauţi să-l descoperi. Lucrând înlemn, fibrele şi direcţia acestuia îţi dictează cum să porţiinstrumentul de care te serveşti, ca să ajungi la ritmul cerut defiecare specie. La metalul lustruit, totul depinde de cum va cădealumina, care, singură, dă viaţă operei. Erau tot atâtea probleme decare, atunci, auzisem pentru prima dată şi competenţa cu care erauexpuse mi-a dat mult de gândit. Ne-am despărţit. De atunci autrecut anii".
Din mărturisiri, reiese că acest profesor universitar de istoriaartelor nu învăţase lucruri elementare.
Brâncuşi a reluat vechea problemă a materialului dur şi amaterialului moale, ca şi a luminii, pe care a explicat-oconsecvent în sculptură, fără trişajul epigonilor lui Fidias şiMichelangelo.
Brâncuşi a făcut descoperiri de abc. Nici nu avea opt ani, caPascal, ca să ne mirăm că a descoperit geometria lui Euclide.
Brâncuşi a aplicat doar cu dârzenie regulile la materialul dur şisemi dur, ca lemnul, prin excluderea facilităţii.
Pe parcursul anilor, deşi i s-a dat de gândit, belferul n-a maireacţionat. Reacţionează după ceasul morţii artistului.
A mai avut o întrevedere de două ceasuri cu Brâncuşi, în 1937, cuprilejul Expoziţiei Universale de la Paris. S-a dus însoţit depictorul Steriade, prieten cu cel vizitat, şi coleg de studii laBelle-Arte în Bucureşti:
"De data asta, ceea ce da un aspect particular atelierului nu maierau imensele bârne de lemn de altădată. În această perioadă,Brâncuşi era, mai ales, preocupat de sculptura în piatră şi înmetal lustruit. Asemenea opere, instalate pe platforme mobile, puseîn mişcare de un mecanism electric (asemănător cu cel care, învitrinele coaforilor de dame din Paris, făcea să se învârteascăbusturile de femei din fereastră, pentru ca modelul coafurii săpoată fi privit în totalitatea lui) m-au cam surprins, şi nu tocmaifavorabil".
Belferul nu uita să consemneze, în continuare, în Necrologulstraniu:
a. "masa, pregătită de artist",
b. "nobleţea rustică a înfăţişării sale",
c. "supleţea mişcărilor, trupul său vânjos, deşi, mai degrabă,scund",
d. "părul, oarecum, hirsut, obraz parcă modelat în ivoriu",
e. "trăsăturile, de o rară fineţe, erau rezultatul vieţii aproapeascetice pe care o ducea artistul şi a meditaţiei care îi umpleatot timpul zilei, fiindcă nu era trăsătură de daltă care să nu fiegândită înainte de a fi pornită",
f. "ochii, mai ales, erau extraordinari, mici, însă săgetători,când gravi, când ironici",
g. "seninătatea artistului care a ajuns în sfârşit la adevărulsuprem al artei",
h. "capetele de statui continuă să se învârtească şi procedeul numi se mai părea ridicol".
Nu este rău ca descripţie şi reportaj.
Am transcris descripţia ca document al unui contemporan, un oficialtipic, care a barat drumul artei noi şi a fost învins înfinal.
Mai glosează în revista "Secolul XX" (1963, nr. 12, pag.131):
"Artiştii, însă, în sensul acesta de oameni, nu numai dotaţi, dinpunct de vedere al meşteşugului, ci doritori de a-şi lărgi mereucultura şi posibilităţile cunoştinţelor, preocupaţi de marileprobleme pe care le pune arta, meditând şi căutând mijloace tot maiadânci de expresie, turmentaţi de greutăţile pe care un artistconştient le întâlneşte la tot pasul, mi se par a fi Brâncuşi şiPallady".
Pune "pe care" de două ori într-o frază, după gust puţin aulic şiuniversitar. Pe care cauză să punem faptul că a aflat abia în 1963şi n-a scris în "Universul"?
Se înghesuie la parastasul şi coliva lui Brâncuşi, vorba finuluimeu, Tiberiu Iliescu, profesor secundar de liceu craiovean, darartist de bun gust, un artist autentic iubitor de artă.
Belferul bucureştean*, aulic, academic şi universitar, n-a muritîncă, până în anul 1964. E o umbră a Hadesului.
Piei, drace!
*) Conform citatelor. pare să fie vorba de prof. univ. G.Oprescu.
Din volumul in pregatire la edituraVremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
