MEMORII / Brancusi - amicii si inamicii (III). Belferul si artistul

Am asistat în anul 1958, la Tribunalul din Bucureşti, denumit pe-atunci I.V. Stalin, la un proces de furt de tablouri de Nicolae Grigorescu, din pinacoteca naţională, condusă administrativ de un belfer critic (didactic şi nesărat) de artă plastică, universitar, academician, băgat în comitete, comiţii, supra-comitete, sub-comiţii, un tip de Trahanache, din comisia lui I.L. Caragiale.
Hoţul, tânăr şi volubil, se strecurase ca funcţionar în instituţie, a captat bunăvoinţa superiorilor şi s-a aşezat pe sferetiseală din bogata colecţie de Grigoreşti. Prefera printre pictori pe N. Grigorescu şi-l vindea cu mărunţeaua. Totalizarea ajunsese la toptan. A vândut chiar belferului-director, la preţuri reduse, preţuri derizorii faţă de piaţa liberă, de la consignaţii şi talcioc.
Furtul de tablouri dintr-un muzeu este relativ uşor. În străinătate, au fost şi sunt furturi pe scară largă. Mai grea devine plasarea fructului infracţiunii. Pentru a perfecta operaţiunea, sunt necesare complicităţi printre negustori care acceptă rolul de tăinuitori şi de plasatori de marfă. Un italian a reuşit să fure de la Luvru pe Gioconda, pentru a o readuce în patrie. Muzeele indiene şi egiptene sunt sistematic jefuite.
Preţul derizoriu al unei mărfi scumpe creează premisa tăinuirii penale.
Belferul n-a intrat sub arcanele pedepsibilităţii, deşi cumpărase, la preţuri meschine, tablouri de Grigorescu, din pinacoteca pe care o conducea. Se ocupa cu achiziţia de tablouri, concomitent cu profesoratul şi funcţiile birocratice înalte.
Nimeni n-are nimic de zis împotriva preocupărilor mercantile chiar la profesori. Faptul straniu începe de-acolo, că nu-şi cunoştea marfa oficială pe care o avea sub oblăduire şi pentru care primea salariu gras. Belferul-birocrat cumpăra marfă, fără să ştie, din propria magazie pe care o conducea în numele statului. A fost un lapsus calami simptomatic, care a dezvăluit o mentalitate şi o viaţă de om. Nu voi da nume: profesor universitar, academician, manuale didactice anoste, oficial bătrân.
Ne este lehamite de bătălii.
Ne-am pierdut viaţa în bătălii cu proştii abuzivi. Proştii sunt vicleni, nu joacă niciodată cu cărţile pe masă, ca noi. Pe urmă, proştii sunt puternici, prin lipsa de scrupule.
Voi da citate din proza acestui belfer care judecă, în felul său, pe artistul Brâncuşi, fiindcă situaţia şi citatele ni se par revelatorii pentru o echipă de profesori în funcţiune şi de artişti plastici bugetivori din fragedă tinereţe. Se vor supăra iarăşi prietenii mei şi iarăşi voi fi acuzat de imprudenţă. Amicus Plato, sed magis amica veritas. Dar prostia abuzivă şi fudulă este, ca orice prostie, agresivă.
Nu-mi pasă. Mă vor judeca urmaşii.
Belferul este, fireşte, un titanozaur şi un plimbăreţ.
În evocările sale asupra lui Brâncuşi, între anii 1919 şi 1937, ne mărturiseşte: "Lucram la comisia de cooperaţie intelectuală a Ligii Naţiunilor, ale cărei sesiuni şi viaţă curentă mă obligau la foarte dese călătorii la Paris".
Belferul se extenuase în voiajuri în străinătate, odinioară, ca şi mai târziu, după cum se vede din proza sălcie. Liga Naţiunilor lucra la Geneva şi belferul se vedea obligat să se deplaseze prea des la Paris: "Totuşi, nu m-am întâlnit cu maestrul, despre care se vorbea din ce în ce mai mult".
Îl interesau palavrele pe acest belfer de artă plastică universitară, dar nu statuile. Avea şi o vină: "Brâncuşi expunea foarte rar la Paris". Aşa era. Se lucra pe capete şi pe ruptelea în atelierul-hangar, cu tot soiul de elevi, dar se confirmă ascultarea sfatului dat în tinereţe de Rodin "tânărului Brâncuşi", ca să expună cât mai rar şi să muncească cât mai mult.
Îl vizitase prima oară imediat după 1919, când Brâncuşi ajunsese la notorietate şi scandal parizian şi mondial:
"Atelierul lui Brâncuşi, foarte vast, era ocupat în întregime de enorme bârne de lemn vechi, unele late de 50 până la 60 de centimetri şi lungi de câţiva metri, aduse dintr-un sat din Bretania, unde se dărâmaseră un număr de case. Unele peste altele, aceste bârne aşteptau mâna măiastră a artistului. Te-ai fi crezut într-o peşteră misterioasă, poate sub pământ, în care un ciclop era ocupat să transforme acel material lemnos în lucruri de care să se minuneze lumea. Şi cum, la acea epocă, eram foarte pasionat de Wagner şi de mitologia wagneriană, de atelierul piticilor, nimic nu mi se părea străin de ceea ce vedeam. Nu mai ţin minte exact problemele pe care le-am discutat cu Brâncuşi".
Aceste probleme pot fi reconstituite, însă, din cronicile plastice plicticoase şi jandarmereşti semnate de belfer, în perioada anilor1919-1944, la "Universul", cel mai răspândit şi reacţionar cotidian al României de odinioară, gazeta-citadelă a reacţiunii pestiferante. Se poate face un studiu comparativ cu manualele de istoria artei, publicate pe atunci, ale acestui wagnerian tardiv şi mediocru în exprimare. Sunt materiale amorfe de interpretare plastică, vagamente academizante, ale unui belfer fără gust, fără pasiunea artei şi fără înţelegerea ei. Prototip de negustor, vânzător de "naţionalism" în artă, sau de mesaj purist, sau de orice vrei.
De fapt, îl descoperă pe Brâncuşi, sub impuls nou, tardiv, după moartea lui, din 1957. Textul citat este din Necrologul semnat de belfer. Conformist din născare şi bătrân mercantil, a urlat cu toţi lupii, dar a muşcat hulpav, cât a putut, din mieluşeii artei. N-a fost criticul-dulău şi paznic al turmelor cu mioare pe pajiştea artei, ca domnul Titu Maiorescu sau ca domnul G. Ibrăileanu, ci lup "răpitoriu", cum spun bucoavnele.
Consemnările sale amabile despre Brâncuşi sunt tardive, după ce a otrăvit cu pompierisme viaţa universitară între cele două războaie mondiale şi continuând otrăvirea birocratică şi după 23 august, obstaculând talente şi valori, aşa cum a făcut şi cu Brâncuşi, până deunăzi.
Astăzi intonează, turiferar, dovedind infiltraţia impetuoasă a noului curent modern şi în patria noastră:
"Nu mai ţin minte exact problemele pe care le-am discutat cu Brâncuşi. În orice caz, au fost generale şi s-au mărginit, mai ales, la explicaţiile pe care mi le-a dat artistul, în cuvinte înţelepte şi precise, domol spuse, despre atitudinea atât de nouă, atunci, faţă de materialul din care era executată o operă de importanţă şi de individualitatea pe care le are orice material, de rolul acestuia în reuşita finală a operei, după lungi şi minuţioase operaţiuni, care pot ţine şi ani de zile".
Belferul face mărturisiri pe care nu le-a consemnat în cronicile sale de-atunci. Mieux vaut tard que jamais. Mai bine mai târziu decât niciodată:
"Mărturisesc că m-a impresionat pasiunea şi înţelepciunea adâncă a artistului pentru valorile materiei cu care lucra. În piatră, de pildă, îmi spunea el, trebuie să tai, să sapi, ca să ajungi acolo unde se ascunde subiectul, pe care cauţi să-l descoperi. Lucrând în lemn, fibrele şi direcţia acestuia îţi dictează cum să porţi instrumentul de care te serveşti, ca să ajungi la ritmul cerut de fiecare specie. La metalul lustruit, totul depinde de cum va cădea lumina, care, singură, dă viaţă operei. Erau tot atâtea probleme de care, atunci, auzisem pentru prima dată şi competenţa cu care erau expuse mi-a dat mult de gândit. Ne-am despărţit. De atunci au trecut anii".
Din mărturisiri, reiese că acest profesor universitar de istoria artelor nu învăţase lucruri elementare.
Brâncuşi a reluat vechea problemă a materialului dur şi a materialului moale, ca şi a luminii, pe care a explicat-o consecvent în sculptură, fără trişajul epigonilor lui Fidias şi Michelangelo.
Brâncuşi a făcut descoperiri de abc. Nici nu avea opt ani, ca Pascal, ca să ne mirăm că a descoperit geometria lui Euclide.
Brâncuşi a aplicat doar cu dârzenie regulile la materialul dur şi semi dur, ca lemnul, prin excluderea facilităţii.
Pe parcursul anilor, deşi i s-a dat de gândit, belferul n-a mai reacţionat. Reacţionează după ceasul morţii artistului.
A mai avut o întrevedere de două ceasuri cu Brâncuşi, în 1937, cu prilejul Expoziţiei Universale de la Paris. S-a dus însoţit de pictorul Steriade, prieten cu cel vizitat, şi coleg de studii la Belle-Arte în Bucureşti:
"De data asta, ceea ce da un aspect particular atelierului nu mai erau imensele bârne de lemn de altădată. În această perioadă, Brâncuşi era, mai ales, preocupat de sculptura în piatră şi în metal lustruit. Asemenea opere, instalate pe platforme mobile, puse în mişcare de un mecanism electric (asemănător cu cel care, în vitrinele coaforilor de dame din Paris, făcea să se învârtească busturile de femei din fereastră, pentru ca modelul coafurii să poată fi privit în totalitatea lui) m-au cam surprins, şi nu tocmai favorabil".
Belferul nu uita să consemneze, în continuare, în Necrologul straniu:
a. "masa, pregătită de artist",
b. "nobleţea rustică a înfăţişării sale",
c. "supleţea mişcărilor, trupul său vânjos, deşi, mai degrabă, scund",
d. "părul, oarecum, hirsut, obraz parcă modelat în ivoriu",
e. "trăsăturile, de o rară fineţe, erau rezultatul vieţii aproape ascetice pe care o ducea artistul şi a meditaţiei care îi umplea tot timpul zilei, fiindcă nu era trăsătură de daltă care să nu fie gândită înainte de a fi pornită",
f. "ochii, mai ales, erau extraordinari, mici, însă săgetători, când gravi, când ironici",
g. "seninătatea artistului care a ajuns în sfârşit la adevărul suprem al artei",
h. "capetele de statui continuă să se învârtească şi procedeul nu mi se mai părea ridicol".
Nu este rău ca descripţie şi reportaj.
Am transcris descripţia ca document al unui contemporan, un oficial tipic, care a barat drumul artei noi şi a fost învins în final.
Mai glosează în revista "Secolul XX" (1963, nr. 12, pag. 131):
"Artiştii, însă, în sensul acesta de oameni, nu numai dotaţi, din punct de vedere al meşteşugului, ci doritori de a-şi lărgi mereu cultura şi posibilităţile cunoştinţelor, preocupaţi de marile probleme pe care le pune arta, meditând şi căutând mijloace tot mai adânci de expresie, turmentaţi de greutăţile pe care un artist conştient le întâlneşte la tot pasul, mi se par a fi Brâncuşi şi Pallady".
Pune "pe care" de două ori într-o frază, după gust puţin aulic şi universitar. Pe care cauză să punem faptul că a aflat abia în 1963 şi n-a scris în "Universul"?
Se înghesuie la parastasul şi coliva lui Brâncuşi, vorba finului meu, Tiberiu Iliescu, profesor secundar de liceu craiovean, dar artist de bun gust, un artist autentic iubitor de artă.
Belferul bucureştean*, aulic, academic şi universitar, n-a murit încă, până în anul 1964. E o umbră a Hadesului.
Piei, drace!

*) Conform citatelor. pare să fie vorba de prof. univ. G. Oprescu.

Din volumul in pregatire la editura Vremea