Se pare că, la început, extraordinara coincidenţă din 1916 carea făcut ca Lenin şi primii dadaişti să petreacă împreună mai multeluni la Zürich a trecut neobservată. Dar, oare, a fost vorba despreo coincidenţă? Printr-o cercetare susţinută şi meticuloasă aacestui episod necunoscut, Dominique Noguez ajunge la o descoperireuimitoare. Este pusă din nou în discuţie - într-un mod radical -viziunea pe care o avem astăzi despre liderul bolşevic, desprepolitica sa şi, în general, despre istoria contemporană.
O nouă ipoteză despre originea numelui"DADA"
Oricum ar fi fost, cu adevărata sa înfăţişare sau sub o altăidentitate, participarea lui Lenin la începuturile CabaretuluiVoltaire aruncă o nouă lumină asupra unuia dintre cele maicontroversate aspecte din istoria mişcării: cel legat de nume.
Pentru a rezuma o problemă complexă şi întortocheată, se ştie căpaternitatea numelui şi a parolei pentru mişcarea "Dada" a fostrevendicată de cel puţin patru indivizi, adică aproape toţi membriimportanţi ai primului nucleu de la Zürich. "S-a născut uncuvânt, nu se ştie cum DADA DADA…", scrie Tzara în Almanachdada, publicat în 1920: este primul şi cel mai constant dintrecei care pretind că ştiu adevărul. "Îmi îngădui să vă comunic -scrie el încă din 1919 într-o scrisoare deschisă către JacquesRivière - că am propus, acum trei ani, ca titlu de revistă,cuvântul DADA." În 1921, el declară: "Eu am încercat să introduc uncuvânt lipsit de semnificaţie: «Dada»." Şi adaugă, în acelaşi an:"Nu-i nimic anormal în faptul că am ales Dada pentru numelerevistei mele. Eram în Suedia cu prietenii mei şi răsfoiamdicţionarul în căutarea unui cuvânt care să cuprindă sonorităţi dintoate limbile. Noaptea ne învăluia, când o mână dibace şi-a pusurâţenia pe pagina dicţionarului Larousse - arătând fix Dada -,alegerea mea era făcută."
Declaraţia solemnă a lui Hans Arp făcută pe 6 august 1921 înprezenţa lui Max Ernst, André Breton şi a lui Tzara însuşi, înTirol, pare să-i dea dreptate: "Declar că Tristan Tzara a găsitcuvântul DADA pe 8 februarie 1916, la 6 seara; eram de faţă cu ceidoisprezece copii ai mei atunci când Tzara a rostit pentru primaoară acest cuvânt care a dezlănţuit în noi un entuziasm lesne deînţeles. Scena se petrecea la Café Terrasse de la Zürich, iar eumi-am dus o brioşă la nara stângă."
În ciuda garanţiei aduse lui Tzara de către Georges Hugnet, JeanCassou sau Georges Ribemont-Dessaignes, care evident nu aveau niciun fel de dovadă, sinceritatea acestei declaraţii a fost, se ştie,pusă sub semnul întrebării de către Arp însuşi.
Trebuie să ne credem spanioli fiindcă, urmărind tocmai datele,observăm că mărturia oferită de Arp nu corespunde câtuşi de puţincu mărturia, mult mai certă - făcută pe moment, şi nu după cinciani -, a lui Hugo Ball. Dacă cea mai veche menţiune tipărităa cuvântului "Dada" figurează în prefaţa, datată 15 mai 1916, pecare acesta o face pentru culegerea Cabaret Voltaire, atunciînseamnă că, într-adevăr, în Jurnalul său, la data de 18aprilie 1916, găsim cea mai veche menţiune scrisă: "Tzara nebate la cap cu revista. Propunerea mea de a-i pune numele Dada afost acceptată."
Propunerea "mea", scrie Ball. Aşadar, el să fi fost? Nu, neexplică de data asta criticul William Rubin. Pentru că "Ball nuşi-a revendicat niciodată paternitatea". Ce-i drept, dacă spune căa propus să fie dat revistei acest nume, asta nu înseamnă şică el a găsit numele. În plus, există o altă frază într-o scrisoaredin noiembrie 1926, în care Ball îi mărturiseşte lui Huelsenbeck:"Aşa că tu ai avea ultimul cuvânt în această poveste, tot aşa cumai avut şi primul cuvânt." - iar asta, potrivit tot lui Rubin, arechivala cu o recunoaştere a paternităţii. Paternitate pe care, defapt, Huelsenbeck şi-o revendică din 1920 atât de vehement, încâtse dezlănţuie o adevărată polemică: "Cuvântul Dada a fostdescoperit întâmplător de Hugo Ball şi de mine într-un dicţionargerman-francez atunci când căutam un nume pentru Madame Le Roy,cântăreaţa cabaretului nostru."
Şaisprezece ani mai târziu, precizează: "Eram în picioare înspatele lui Ball şi urma să ne uităm în dicţionar. Degetul lui Ballarăta prima literă a fiecărui cuvânt, mergând în josul paginii.Dintr-odată, am strigat: stop. Eram frapat de un cuvânt pe carenu-l mai auzisem niciodată, cuvântul dada. Ball a citit: "Dada:cuvânt din limbajul copiilor însemnând cal." În acel moment, amînţeles ce avantaje are pentru noi acest termen. "Ia cuvântul dada,am spus, este exact ce ne trebuie. Primul strigăt de copil exprimăprimordialul, începutul de la zero, noutatea artei noastre. Nici căputeam găsi altceva mai bun."
Ce memorie! Una care înfloreşte odată cu trecerea timpului, dândnaştere unui lux de amănunte. Şi care pare să varieze cel puţinîntr-un punct. În 1920, parcă era vorba doar să găsească un nume descenă pentru Madame Le Roy (E vorba de fapt despre Madame Leconte,cum spune Hugo Ball în prefaţa citată la Cabaret Voltaireş1916ţ − "Madame Hennings şi Madame Leconte au cântat în francezăşi daneză şîn seara de 5 februarieţ" − şi în Jurnalul său,în data de 7 februarie ş1916ţ. Prin urmare, fie această cântăreaţăcăreia, se pare, îi căuta un nume avea deja două, fie memoria luiHuelsenbeck era îndoielnică prin 1920…). Iar în 1936, e vorba (cumobservăm în pasajul citat mai sus) să găsească "un nume pentruideea noastră ş…ţ, un slogan care să poată rezuma pentru un publiclarg demersul nostru în ansamblu". Orice s-ar spune, pretenţiilelui Huelsenbeck la titlul de descoperitor al "dada" se lovesc decâteva obstacole de acest gen.
În primul rând, pretinsa garanţie a lui Ball nu este tocmai ogaranţie. Se pare că Rubin nu a citit în întregime scrisoarea dincare a extras fragmentul citat mai sus. E o scrisoare din 8noiembrie 1926 în care Ball îi scrie lui Huelsenbeck exact aşa: "Aichef să scrii despre noua mea carte (La Fuite du temps. Journal1913-1921, Duncker&Humbolt) câteva rânduri în Le Mondelittéraire? Ţi-aş fi foarte recunoscător, asta ar evitaintervenţia oricărui rustic berlinez. Fireşte, o să-i spuneditorului să-ţi trimită cartea. În fine, am descris şi dadaismul(Cabaret şi Galerie). Aşa că tu ai avea ultimul cuvânt în aceastăpoveste, tot aşa cum ai avut şi primul cuvânt."
Vedem că, plasată în context, fraza îşi pierde din precizie.Despre ce "prim cuvânt" - în toată povestea asta (adică dadaismul)- este vorba? Poate că e o aluzie la faptul că, în momentul în careBall îi scrie, Huelsenbeck şi-a publicat (primul?) amintiriledespre mişcarea avangardistă (En avant Dada, în 1920). Poatecă fraza, scrisă cu peniţa într-o scrisoare, a ieşit din dorinţaspontană de a face un joc de cuvinte, o figură de stil (tocmai oalăturare de cuvinte opuse sau un paradoxism: primul /ultimul). În orice caz, nu avem de-a face nicidecum cu odeclaraţie clară.
Mai departe - şi mult mai grav -, datele nu se potrivesc.Conform mărturiei din notele finale ale ediţiei ce cuprindecorespondenţa lui Ball, Huelsenbeck afirmă că această descoperirear fi avut loc pe "16 sau 17 februarie 1916". Or, această revelaţiedin 1957 pare să nu corespundă cu cea pe care o putem desprinde,precum am văzut, din Jurnalul lui Ball, scris, după regulagenului, chiar în momentul în care se petrec lucrurile sau la puţintimp după: între 12 şi 18 aprilie 1916.
Cu atât mai mult - şi sigur e prea mult - cu cât, probabil, "pe16 sau 17 februarie", Huelsenbeck nu ajunsese încă la Zürich!Ball - în ciuda unei ezitări - şi Tzara se pun de acord şi fixeazăaceastă sosire pe 26 februarie: primul scrie asta pe 15 mai 1916 înCabaret Voltaire (publicată în iunie, cea mai veche apariţiedada, o adevărată ediţie incunabilă), al doilea - în 1920 înAlmanach dada publicat de… Huelsenbeck însuşi!
În aceste condiţii, dacă ipotezele sau pretenţiile se bat cap încap, de ce să nu ascultăm vocea raţiunii, în speţă cea a lui HansRichter? Evocând perioada în care se integrează în restrânsacomunitate dadaistă, autorul cărţii Dada - art et anti-artdeclară: "La acea vreme, fireşte, bănuiam (cu atât mai mult cu câtnimeni nu era preocupat de asta) faptul că numele Dada avealegături de rudenie clare cu forma afirmaţiei din limba slavă, atâtde jucăuşă, "da, da"…"
De ce să nu fie bună această "bănuială"? Face lumină, lămureştetotul… Toate converg spre ea. Datele se potrivesc: jumătatea luniiaprilie 1916, dacă ne luăm după cele mai serioase mărturii, esteperioada în care cuvântul "dada" se impune. Adică, în mod sigur,după venirea celor patru "orientali": Tzara, fraţii Iancu şi - să-idăm până la urmă adevăratul nume acestui necunoscut - Ulianov. Darmai ales după serata cu specific rusesc din 4 martie: "Da!da! Da! da!", strigă întruna Lenin, iar Iancu se ia imediat dupăel. Stupefiată la început, mulţimea repetă în cor dentalele slaveatât de percutante. "Da! da!" Da lui Tzara! Da Orientului, cudansatoarele din buric cu tot! Da vieţii! Da bordelurilor! Şi dazeflemelei!
Tzara, Dalì şi Lenin
Am putea spune că există o tendinţă spre leninism la Dada îngeneral şi la Tzara în particular. ş…ţ
Există alte puncte comune, fundamentale, care arată că oasemenea apropiere nu e atât de surprinzătoare: internaţionalismul,critica virulentă a unei burghezii anacronice, dorinţa de a schimbalumea (sau măcar de a o da peste cap) până în (sau, pentru Dada:mai ales în) "superstructurile" sale, în fine, credinţa înrolul indispensabil în acest sens al unei avangarde (încă din 1894,Lenin are ideea necesităţii unui partid de militanţi profesionişticare să fie în fruntea clasei muncitoare, ea însăşi avangardă arevoluţiei; Ball şi Tzara au în jurul lor realitatea micului grupde la Zürich, apoi pe cea a grupurilor Dada de la Berlin, Köln sauParis). De altfel, în unele cazuri, chiar exceptând cazulparticular al Berlinului, de la simple înrudiri ideologice s-aajuns rapid la intersectări sau combinaţii. Dovadă, deexemplu, în iunie 1919, un număr special al revistei maghiareMa, broşură de câteva foi ce conţinea poeme revoluţionare,articole despre revoluţia rusă şi un extras din lucrarea Statulşi revoluţia a lui Lenin, se remarcă, aşa cum notează istoriculMiklós Béládi, "printr-un stil agresiv şi disperat, pe scurt,printr-un dadaism care afişează o grosolănie şi un spiritsubversiv".
Această analiză are o însemnătate mult mai mare pentru Tzaraînsuşi. Nu numai pentru Tzara cel de după Al Doilea Război Mondial,care aderă în 1947 la Partidul Comunist Francez, care declară lasfârşitul verii lui 1948 în cadrul Întâlnirii internaţionale de laGeneva: "Avangarda e a unui singur partizan" şi care, lăudândsuprarealismul că a "ştiut să transforme revolta poetului într-unsentiment revoluţionar", vorbeşte despre necesitatea de a merge maideparte spre "o schimbare radicală a societăţii actuale". Dar edeja Tzara cel de la începuturile mişcării Dada. Se vorbeşte adeseadespre individualismul său, de pildă. Dar, oare, ne putem încumetasă spunem că există, chiar din primii ani, un soi de colectivism laTzara? "A lucra în comun, în anonimat, la mareacatedrală a vieţii pe care o pregătim" - iată ce lansează"individualistul" nostru în 1917 într-un text despre Reverdy. Şi cevreţi mai anonim şi mai puţin individualist decât faimoasa luimetodă "de a face un poem dadaist", luând la întâmplare cuvintedecupate dintr-un articol de ziar, care, cu mult înaintea"tăieturilor" (cut-up) lui Gysin şi Burroughs, e un mod de aaplica poeziei noţiunea duchampiană de ready made?Politizându-se din ce în ce mai mult, acest colectivism creator nuva face decât să se accentueze, cu preţul a ceea ce unii considerăo "incredibilă acrobaţie dialectică", în momentul în care Tzara"întâlneşte" grupul suprarealist (în 1929) şi colaborează larevista Le Surréalisme au service de la Révolution.
Odată precizate şi parţial explicate lucrurile, trebuie să neîntoarcem la efectele sale. Oare acestea se rezumă la faptul cărusul compune câteva poeme, pe care apoi românul le publică?Probabil că nu. De asemenea, influenţa directă a lui Lenin aducelumină şi asupra unui alt aspect din istoria mişcării Dada laZürich, aspect relevat de mai mulţi istorici, însă nici unul dintreei nu s-a încumetat vreodată să-i arate cauza:"instituţionalizarea" mişcării Dada, trecerea de la acea Dadaeclectică şi ludică la Dada coerentă, fermă şi organizată. Căci,atunci când ia naştere Cabaret Voltaire, dacă ne gândim doar lapersonalitatea şi trecutul lui Hugo Ball sau Richard Huelsenbeck,valorile expresioniste ale individualismului şi ale subiectivităţiisunt cele care domină. Dar, la un moment dat, vom vedea, după cumscrie Jean-Paul Bier, că "grupul şi-a format o identitate tăindu-lerădăcinile expresioniste celor mai mulţi membri".
O nouă fază din istoria mişcării e pe cale să înceapă brusc: şianume o fază de structurare şi instituţionalizare, sub impulsul luiTzara, începând din iulie 1916, de stabilire a unui program deopoziţie faţă de lumea exterioară, al cărui obiectiv părea săfie nu atât estetic sau stilistic, cât ideologic.
Cum să nu vedem că aici, prin intermediul lui Tzara, şi-a băgatcoada Lenin, priceputul ideolog şi organizator? Şi "reflectareaasupra condiţiilor producerii şi ale receptării activităţiiartistice" pe care, potrivit aceluiaşi autor, Dada o iniţiazăatunci şi care explică cum Huelsenbeck, întors la Berlin în 1917,se orientează "spre o funcţie aproape esenţialmente polemică şiorganizatoare"? Lenin, vă spun eu, iar şi iar Lenin, mereuLenin!
Aşa că informaţia spusă de Tzara prietenilor săi parizieni pecare o pomeneşte criticul Hans Kleinschmidt - cum că la Zürich"schimbase câteva idei" cu Lenin - merită, în aceste condiţii, săfigureze la loc de cinste în antologia (ce-aşteaptă să fie făcută)a celor mai frumoase litote umoristice din istoria omenirii.Termenul englezesc de understatement, în care ideea de"atenuare" o corectează blând pe cea de "declaraţie", n-a fostnicicând mai potrivit. Dar de ce Tzara n-a spus niciodată maimulte? Oare motivele prin care am încercat să justificăm tăcereacelorlalţi - ignoranţă sau discreţie - îl privesc şi pe el? Şi, înprimul rând, îi privesc cu adevărat pe ceilalţi? Am spus deja căsuprarealiştii, publicând la sfârşitul anului 1930 un portret camneconvenţional al lui Lenin în revista lor, păreau măcar săghicească ceva. Doar au ghicit? Sau au şi ştiut?
Cel puţin unul părea să fi ştiut. Mai amuzant e că n-a ţinutinformaţia pentru el. Dacă vreţi, admiţând că nu există numaistrigăte verbale, el chiar a dat cu goarna. A pictat asta. E vorbade Dalí. Şi chiar în acelaşi moment, adică în 1931. Tabloul senumeşte Halucinaţie parţială, şase imagini ale lui Lenin pe unpian. A doua parte a acestui titlu descrie esenţialul - cel maifrapant, dacă putem spune aşa, fiind vorba de un pian -, însă nuepuizează conţinutul tabloului. Pe pian e aşezată o partitură undese văd, în locul notelor la care te-ai aştepta, nişte furnici. Uncunoscător nu va fi surprins să vadă aici aceste insecte careparcurg întreaga operă a lui Dalí, începând de la faimoasa imaginedin Câinele andaluz (vezi, de exemplu, Furnicile,cerneală chinezească pe hârtie, 1937). Pictorul a povestit cum, întimp ce visa, a avut viziunea acestei mâini înţepate mişunând deatâtea furnici. Se poate. Dar ştim ce prietenie îl lega de Tzara(căruia îi va mai ilustra o operă - Grains et issues - în1935, adică după ce a fost dat afară din grupul suprarealist, şicăruia, ca şi prietenul său Buñuel, îi cunoştea opera chiar înaintede a ajunge la Paris).
Întorcându-ne la himenopterele noastre, remarcăm doar cădispunerea lor pe foaia albă a partiturii nu poate să nu evoceîntr-un mod surprinzător dispunerea cuvintelor sau a literelor înunele caligrame dada, în special în cea a lui Tzara (iar el!) carefigurează, în ale sale Opere complete, la sfârşitul pieseiLe Cœur à gaz, datând, prin urmare, de prin 1921.
Faceţi ce faceţi, şi tot la Tzara ajungeţi, ne va reproşacititorul suspicios! O, nu, nici atât! (Nici cât "biluţelelui Ball"! îndrăznim să adăugăm dac-am fi lacanieni şi amatori dejocuri de cuvinte.) Căci, dacă ne-ndreptăm privirea în parteastângă a tabloului, ce vedem oare? Un bărbat, înalt, slab, camţeapăn, stând jos - în mod evident, pianistul -, îmbrăcat în negru,având în spate, prinsă cu ace de siguranţă, o capă foarte scurtă şideschisă la culoare, iar pe braţul drept, cu care se ţine despeteaza unui scaun, o banderolă inscripţionată cu două cireşe.Cine să fie acest bărbat? Ce-i cu cireşele şi cu acest scaun?Într-un cuvânt sau în trei cuvinte, avem un singur răspuns: dada,DADA, DADA! Vom explica îndată. Mai întâi, să ne oprimasupra celor două cireşe inscripţionate pe banderolă. Putem vedeaaici o simplă temă plastică, pusă în legătură cu cireşeleîmprăştiate, ca o natură moartă, pe scaun. Sau o temă plasticăîncărcată cu o coloratură politică sau sexuală (testiculară). Însăcine nu şi-ar da seama de caracterul insipid şi arbitrar al unuiastfel de comentariu? De ce să nu acceptăm şi cea mai amplăexplicaţie, dar, în acelaşi timp, şi cea mai simplă - şi anume onouă aluzie la Tzara? Fără să intrăm în detalii cu privire la operapoetică a românului, în care orice semiolog demn de acest nume arfi arătat în doi timpi şi trei mişcări importanţa tematică şisemiologică a fructului în general şi al cireşei în special, nuputem să nu ne-aducem aminte de singurul desen care apare,ca o hieroglifă sau ca o emblemă, într-unul dintre cele maifaimoase texte ale sale, Le Cœur à gaz: două cireşe!
Acum, cine o fi pianistul înalt şi slab, amator de cireşe,ţeapăn ca un manechin, îmbrăcat în negru, care are o capă micăprinsă cu bolduri şi care se ţine de spătarul unui scaun? Să-ilăsăm pe alţii, mai îndreptăţiţi, să răspundă în locul nostru. HansRichter: "Ball era înalt, foarte slab, mai degrabă nemâncat ş…ţ,mereu îmbrăcat în negru ş…ţ. Erau ş…ţ şase, formând «OrchestraVoltaire». Fiecare cânta la propriul lui «instrument»." Hans Arp:"Ball ş…ţ la pian, palid ca un manechin pudrat cu praf de cretă."Georges Hugnet: "Iancu desena, pentru reprezentaţiile sale, costumeş…ţ din zdrenţe ş…ţ, prinse cu nişte ace de siguranţă…" Hugo Ball:"Purtam un costum special creat de Iancu şi de mine. ş…ţ Pedeasupra, aveam o coleretă imensă…" Georges Hugnet: "Tzara compuneapoeme chimice şi statice. Poemul static era alcătuit din scaune…"Mai e ceva de adăugat? Cititorul va înţelege şi singur: dacă toateaceste fraze care se referă la primele seri Dada de la Zürich sepotrivesc atât de bine la tabloul lui Dalí înseamnă că acesttablou este într-adevăr un omagiu adus Cabaretului Voltaire; dealtfel, el poate fi comparat, în mai multe privinţe, cu tabloul luiMarcel Iancu (Cabaret Voltaire, ulei pe pânză,1916 şoriginal dispărutţ, de Marcel Iancu. Iar cele şase "imagini"sau "apariţii" ale lui Lenin pe pian sunt un mod de a reprezenta deşase ori prezenţa lui Lenin alături de fiecare dintre cei şasemembri ai "Orchestrei Voltaire".
- Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie laEditura ART. Traducere din limba franceză de RalucaDincă
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
