Lumea văzută de la mare distanţă
Primele două versuri din Scrisoarea I stabilesc ritmul în care trebuie citit poemul: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”... Poetul îi propune cititorului să parcurgă versurile lent şi ceremonios, nepierzând din vedere niciun cuvânt, privind cu luare aminte peisajele şi scenele descrise şi urmărind atent fiecare demonstraţie, de la premisă la concluzie. Titlul însuşi, Scrisoare, ca şi înscrierea textului într-o suită de scrisori – I, II, III, IV şi V – atrag atenţia asupra faptului că versurile care urmează nu au regim de poezie. Ele reprezintă, − ca şi scrisorile propriu-zise sau ca discursurile – o formă de comunicare în timp real, spre deosebire de poezie, căreia îi este propriu un timp accelerat (sau chiar un caracter instantaneu, atunci când echivalează cu o revelaţie).
Ca întotdeauna, Eminescu este cel care conduce în dansul cu cititorul. Aceptăm repede convenţia, pentru că suntem seduşi de la început de atmosfera de confesiune calmă, făcută în liniştea nopţii:
„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.”
Ce sugestivă evocare a tic-tac-ului ceasornicului, singurul zgomot care, noaptea, nu ne incomodează, ci, dimpotrivă, ne dă un sentiment de siguranţă şi de raţionalitate a lumii: „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”.
În liniştea nopţii, ritmată liniştitor de ceasornic, nu se poate întâmpla nimic spectaculos. Nici gestul de a da deoparte perdelele nu poate aduce vreo surpriză, pentru că a fost repetat de sute de ori. Şi totuşi... Poetul transformă acest gest într-un fel de ridicare de cortină, invitându-ne să participăm la un spectacol cosmic. Este un salt uimitor de la viaţa domestică la grandoarea universului fără sfârşit.
Cu imaginaţia sa, Eminescu ar fi evadat repede din orice închisoare. Dacă prin cine ştie ce concurs de împrejurări poliţia secretă austriacă, aflată mereu pe urmele lui, l-ar fi arestat, ar fi constatat repede că prizonierul nu poate fi ţinut închis, că are un mijloc miraculos de a dispărea chiar şi din încăperea cea mai bine păzită şi a se reînfiinţa în altă parte.
Poetul nu doar contemplă Luna, ci străbate în imaginaţie spaţiul imens, i se alătură şi vede Pământul de la înălţimea la care se află ea. Îl vede pe măsură ce razele Lunii îl luminează. Dacă nu ne lipseşte simţul umorului, putem spune că el foloseşte Luna ca pe o lanternă pentru a cerceta de foarte sus suprafaţa Terrei:
„Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!”
Dând dovadă, ca şi în alte situaţii, de un bun-gust desăvârşit, poetul nu se reprezintă pe sine alături de Lună. Ar strica momentul de vrajă (ceea ce i se permite numai unui critic literar!), ci atribuie exclusiv Lunii grandioasa viziune:
„Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,/ Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!”
Această menţiune este de mare efect. Ideea că spectacolul lumii i se arată doar Lunii ne face visători şi melancolici. Imaginea unui Eminescu în stare de levitaţie ar fi fost de un comic involuntar şi ar fi alunecat în kitsch, aşa cum se întâmplă cu desenele unor graficieni romanţioşi, care îl înfăţişează pe poet planând prin văzduh. Dar chiar în timp ce apreciem eleganţa acestei absenţe a poetului, simţim prezenţa lui. Este exact sentimentul pe care îl avem când privim, să zicem, un film documentar despre viaţa secretă din adâncul mării, acolo unde nu ajung niciodată oamenii. Ne emoţionează spontaneitatea vieţuitoarelor de acolo, care evoluează în absenţa oricărui martor, dar în acelaşi timp ştim că un martor există şi anume operatorul care a filmat acele secvenţe din viaţa subacvatică.
Datorită extraordinarei sale vocaţii de vizionar, Eminescu „vede” lumea de la distanţa la care se află Luna (o distanţă medie de 384.400 de kilometri explică astronomii, una suficientă pentru a cuprinde panorama vieţii oamenilor, adaugă criticii literari).
Pe Eminescu îl impresionează simultaneitatea destinelor omeneşti atît de diferite între ele:
„Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,/ Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!/ Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac.../ Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;/ La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr,/ De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;/ Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.”
Putere şi umilinţă, bogăţie şi sărăcie, inteligenţă şi ignoranţă, frivolitate şi grandoare – cele mai diverse experienţe omeneşti sunt trăite pe Pământ în acelaşi timp. Este un spectacol de mare anvergură, care te poate face să regreţi că nu ai o mie de vieţi, ca să experimentezi toate modurile de a fi. Este, totodată, un spectacol al zădărniciei, întrucât deznodământul este mereu acelaşi:
„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”.
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
