Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXVII)/ de Alex. Ştefănescu

O poezie greşit înţeleasă

 

Când eram adolescent, poezia Criticilor mei mi se părea expresia unui dispreţ justificat faţă de criticii literari, consideraţi şi de mine sterili şi inutili. Acest mod primitiv al meu de a gândi îşi poate găsi o scuză în faptul că pe atunci critica literară era o instanţă sumbră care sancţiona nemilos orice abatere de la decalogul realist-socialist al creaţiei literare. În plus, comentariile critice reproduse în acea perioadă în manualele şcolare erau scrise în limba de lemn a propagandei comuniste, ceea ce le făcea să pară groteşti prin raportare la limbajul plin de graţie al poeziei. Mai târziu, însă, luând cunoştinţă de adevărata critică literară, şi devenind (culmea!) eu însumi critic literar, m-am întrebat cum a fost posibil ca un mare poet, unul dintre cei mai mari ai lumii, să repudieze critica literară într-un mod atât de simplist.

M-am întors la text şi am constatat că, de fapt, numai două versuri din întregul poem se referă explicit la critici: „Critici voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus”. În rest este vorba despre dramatismul actului creaţiei, care nu înseamnă nici pe departe să înşiri „cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Şi am mai remarcat că, încă de la titlu − Criticilor mei − sunt invocaţi criticii lui Eminescu şi nu criticii în general. Criticii lui Eminescu, adică acei comentatori obtuzi care semnalau în poezia lui inadvertenţe, rime imperfecte, construcţii lexicale neobişnuite.

Eminescu are o părere proastă despre criticii săi (cu sensul de cei care îl criticau fără să-l înţeleagă, animaţi doar de dorinţa de a-l minimaliza). Acelor critici le explică, agasat ca un profesor de elevii superficiali şi neatenţi, ce este, în esenţa ei, poezia.

Întrucât poezia Criticilor mei a apărut pentru prima oară în 1884 (în volumul alcătuit de Titu Maiorescu: „Poesii de Mihail Eminescu, Editura Librăriei Socecu & Comp. – Bucureşti”, 1884 şi, aproape simultan, în revista Convorbiri literare din 1 februarie 1884), se poate presupune că poetul era deja consacrat când a scris-o şi că acumulase destulă experienţă de poet valoros supus contestării. În realitate, după cum au demonstrat cercetătorii cronologiei operei sale, idei asemănătoare cu cele din Criticilor mei sunt identificabile şi în texte anterioare şi anume în ciornele Scrisorii a II-a, în postuma Icoană şi privaz şi chiar într-o scrisoare adresată lui Slavici, din 1876.

Poezia nu trebuie înţeleasă deci ca o revanşă luată împotriva unor denigratori, ci, mai degrabă, ca o profesiune de credinţă concepută în replică la prejudecata că opera unui poet înseamnă versificare. Eminescu face în Criticilor mei dezvăluiri surprinzătoare în legătură cu condiţia de poet. Îi invită pe cititori să-i... viziteze lumea interioară, ca să vadă cum şi cu ce mobilizare a gândirii se creează versuri demne de atenţie. Din acest punct de vedere, poezia Criticilor mei poate fi considerată  o „zi a porţilor deschise”.

Citită superficial şi fără legătură cu ceea ce urmează, prima strofă a poeziei pare o reprezentare a competiţiei dintre autori:

„Multe flori sunt, dar puţine/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieţii,/ Dar se scutur multe moarte.”

În realitate, este vorba de o altă competiţie şi anume aceea dintre ideile (în sensul larg al cuvântului) din mintea unui poet. „Toate cer intrarea-n lume, cer veşmintele vorbirii”:

„E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune.// Dar când inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi multe,/ Ş-a lor glasuri a ta minte/ Stă pe toate să le-asculte,/ Ca şi flori în poarta vieţii/ Bat la porţile gândirii,/ Toate cer intrare-n lume,/ Cer veştmintele vorbirii.”

Această supraofertă de idei (adevăruri, emoţii, elanuri) care „cer intrarea-n lume” este inedită pentru mulţi autori, de ieri şi de azi, care se chinuiesc la masa de scris, în căutarea a ceva demn de comunicat lumii. Nu întâmplător pe prima pagină a unor cărţi sau pe genericul unor filme se poate citi „După o idee de...”. Ideile necesare pentru crearea unei opere − mai ales în vremea noastră – se şi... cumpără.

Pentru Eminescu problema nu este găsirea unor idei, ci strădania de a le selecta şi exprima. De a le selecta cu spirit critic şi a le exprima cu precizie:

„Pentru-a tale proprii patimi,/ Pentru propria-ţi viaţă, / Unde ai judecătorii,/ Ne-nduraţii ochi de gheaţă?// Ah! atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”

„E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune”... Acesta este mesajul adresat criticilor care apreciază exclusiv perfecţiunea formală, uşor de atins de un autor prin punerea acţiunii de versificare pe pilot automat.

Întrebarea deznădăjduită a marelui poet – „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” – este tulburătoare, ca şi celebra reflecţie dubitativă a lui Hamlet pe tema vieţii şi morţii: „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”.  Când citim poezia Criticilor mei ni-l putem închipui pe Eminescu declamând: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?, aceasta-i întrebarea.”

Nu întâmplător Titu Maiorescu, alcătuitorul ediţiei de Poezii din 1884, a aşezat această poezie la sfârşitul volumului, ca pe o replică finală.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.