* *
Asigurarea depozitelor a fost introdusă în Statele Unite după ce aproape 10.000 de bănci au dat faliment în timpul Marii Depresiuni. Asigurarea depozitelor promite restituirea banilor deponenţilor în cazul în care banca dă faliment. Simpla introducere a unei astfel de scheme le oferă deponenţilor un plus de încredere, micşorând astfel riscul unor retrageri masive de la bănci. Asigurarea depozitelor a fost instituită în Statele Unite ca parte a Legii bancare din 1933. Cu caracter temporar la început, ea a fost permanentizată în 1935. Corporaţia federală de asigurare a depozitelor bancare (FDIC) a fost înfiinţată pentru a percepe comisioane de la băncile asigurate pentru finanţarea sistemului, precum şi pentru lichidarea ordonată a băncilor falimentare. Nivelul de acoperire iniţial era de 2.500 de dolari per deponent, ridicat la 5.000 (1934), 10.000 (1950), 15.000 (1966), 20.000 (1969), 40.000 (1974), 100.000 (1980) şi, în 2008, la 250.000 de dolari (per deponent şi bancă). S-a spus că noua limită mai ridicată va avea un caracter temporar, dar a fost permanentizată de atunci. Toate băncile care sunt membre ale Sistemului de Rezerve Federale trebuie să fie, de asemenea, membre ale FDIC. Şi alte bănci au fost încurajate să devină membre. În doar şase luni, mai mult de 97% din toate depozitele erau asigurate. Astăzi toate băncile sunt asigurate. De la crearea FDIC, niciun deponent nu a mai pierdut niciun singur dolar la depozitele asigurate!
Din 1934 până la falimentul şi naţionalizarea băncii Continental Illinois, în 1984, doar un număr mic de bănci au intrat în insolvenţă şi au trebuit să fie închise. Această stabilitate financiară nu se baza doar pe o mai mare stabilitate macroeconomică în anii '50 şi '60. Până în 1976, băncile din Statele Unite aveau voie să îşi desfăşoare activitatea doar într-un singur stat, operaţiunile bancare interstatale fiind interzise. Cu excepţia oraşelor mari, operaţiunile bancare erau o afacere cu un pronunţat caracter local. Brokerii de depozite, care încercau să atragă depozite pentru bănci departe de casa deponenţilor oferind rate mai atractive la certificatele de depozite (CD-uri), nu erau admişi, la fel ca brokerii de ipoteci imobiliare. Criza asociaţiilor de economii şi împrumuturi a apărut atunci când aceste restricţii au fost ridicate, în anii '80.
Deoarece comisioanele erau mult superioare plăţilor după ce criza asociaţiilor de economii şi împrumuturi s-a încheiat, Fondul de asigurare a depozitelor (Deposit Insurance Fund, DIF) avea o balanţă de 52 de miliarde de dolari la sfârşitul anului 2007, echivalentă cu 1,22% din depozitele asigurate. Un an mai târziu, această balanţă se micşorase la 19 miliarde de dolari. Suma poate fi comparată cu depozitele din băncile care au dat faliment în anii 2007-2008, de 213 miliarde de dolari. Acest lucru nu înseamnă că DIF era în sine falimentar. În primul rând, nu toate depozitele erau asigurate şi, în al doilea rând, cele mai multe falimente bancare au fost soluţionate prin acceptarea răspunderii de către altă bancă privind depozitele şi deponenţii băncii falimentare. Totuşi, FDIC şi-a dublat comisionul pe care îl strânge de la băncile asigurate pentru garanţie. După 2009, băncile trebuie să plătească o sumă între 12 şi 45 de puncte de bază (0,12-0,45 puncte procentuale) din depozitele asigurate, în funcţie de riscul perceput, măsurat în funcţie de forţa capitalului, aceasta crescând cu trei puncte de bază în 2011. Mai mult, în al treilea trimestru al anului 2009, tuturor băncilor li s-a perceput o sumă nonrecurentă de 0,20% în vederea restabilirii fondului de asigurare. Prin lege, fondul nu poate scădea sub 1,15% din depozitele asigurate; la sfârşitul anului 2008, raportul era de doar 0,40%. La sfârşitul anului 2009, DIF se afla sub zero şi nu sunt aşteptări ca el să fie restabilit până la indicatorul impus până în 2017. Acest lucru nu afectează stabilitatea şi lichiditatea pe termen scurt a instituţiei, deoarece este garantată de Statele Unite şi poate împrumuta până la 100 de miliarde de dolari de la Trezorerie.
În timpul crizei asociaţiilor de economii şi împrumuturi din anii '80, a fost înfiinţată instituţia Resolution Trust Corporation (RTC) pentru a administra şi a vinde băncile naţionalizate. Până la închiderea sa, în 1995, instituţia se ocupase de aproximativ 1.000 de bănci. Astăzi, acelaşi rol este jucat de FDIC. Dintre cele 254 de bănci (până acum) care au dat faliment (până la data de 30 iunie 2010), toate, cu excepţia IndyMac Bank şi a unor bănci mici, le-au fost vândute fără întârziere unor noi proprietari, care au preluat părţile viabile ale băncii sau, de la caz la caz, întreaga bancă, cu o garanţie de la FDIC privind pierderile viitoare. Falimentul băncii IndyMac din 11 iulie 2008 a fost cel mai mare faliment din Statele Unite de după 1984 (dar recordul urma să fie depăşit cu mult câteva luni mai târziu de Washington Mutual). Pentru a indica identitatea noului proprietar, banca a continuat să opereze sub numele IndyMac Federal Bank. Vânzarea activelor IndyMac a produs pierderi pentru FDIC de zece miliarde de dolari, cea mai mare pierdere a sa.
În ciuda asigurării depozitelor, au avut loc un număr de retrageri masive de la bănci pe timpul crizei. IndyMac a pierdut 1,3 miliarde de dolari ca urmare a retragerilor în doar câteva zile (din depozite totale în valoare de 18,9 miliarde de dolari). IndyMac era specializată în vânzarea împrumuturilor Alt-A riscante. Deja, la sfârşitul anului 2007, împrumuturile neperformante atingeau 6,5% din totalul împrumuturilor. Factorul declanşator din spatele retragerilor masive a fost o scrisoare (neglijentă) de la preşedintele Comitetului economic reunit al Congresului (Congressional Joint Economic Committee), care punea la îndoială capacitatea de supravieţuire a băncii. În 2007, IndyMac era a 44-a bancă din Statele Unite şi numărul 283 din lume (după mărimea capitalului de Nivel 1).
Ca şi IndyMac, Washington Mutual (WaMu) era o bancă de economii cu acţiuni listate la bursă. Banca era numărul şapte din Statele Unite şi numărul 39 din lume, cu active totale în valoare de 327 de miliarde de dolari. Problemele WaMu nu erau legate doar de piaţa imobiliară, ci mai mult de o serie de achiziţii agresive. În ciuda unei injecţii de capital din partea proprietarilor, zvonurile au persistat. WaMu finanţase achiziţiile cu banii obţinuţi prin brokerii de depozite. Faptul că băncii îi lipsea o bază fidelă de clienţi a contribuit la retragerile masive: 17 miliarde de dolari sub formă de depozite au fost retraşi în câteva zile.
Marea Britanie a fost scutită multă vreme de crizele financiare care au lovit nu doar Statele Unite, ci şi Japonia, Asia, Rusia, ţările nordice şi multe naţiuni în curs de dezvoltare în anii '80 şi '90. Bank of England a închis Bank of Credit and Commerce International (BCCI) în 1991 şi a vândut Barings Bank către ING Bank în 1995 (pentru suma de o liră sterlină!), dar niciunul din aceste falimente nu a fost legat de o criză financiară generală. Pe data de 14 septembrie 2008, banca specializată în ipoteci imobiliare Northern Rock a înregistrat retrageri masive după ce BBC a raportat că Bank of England oferise, în secret, sprijin sub formă de lichidităţi băncii în valoare de aproximativ 21 de miliarde lire sterline. Aceasta a fost prima retragere masivă dintr-o bancă după 1830! S-a dezvăluit mai târziu că Bank of England împrumutase în secret în acelaşi timp 25 de miliarde lire sterline băncii ipotecare HBOS (fuzionată acum cu Lloyds TSB) pentru a evita o criză acută de lichidităţi.
Northern Rock a fost naţionalizată la începutul anului 2009, deoarece nu s-a găsit niciun cumpărător. La sfârşitul lunii septembrie 2008, FSA a preluat banca ipotecară Bradford & Bingley, după ce o retragere masivă costase banca zeci de milioane de lire sterline. Banca a primit un împrumut punte de la Bank of England de 17,9 miliarde de lire sterline. Birourile filialelor şi depozitele au fost vândute către Abbey National (deţinută de baca spaniolă Grupo Santander) pentru suma de 612 milioane de lire sterline, în timp ce portofoliul cu ipoteci problemă a fost preluat de stat. Holdingul UK Financial Investments (UKFI) a fost înfiinţat, pe data de 3 noiembrie 2008, în scopul de a prelua formal băncile naţionalizate. În afara celor două bănci ipotecare, Northern Rock rămânând în continuare sub control guvernamental, UKFI gestionează, de asemenea, pachetul majoritar deţinut de stat în RBS şi pachetul minoritar din grupul TSB-HBOS.
Ne-am putea imagina că într-o lume a depozitelor asigurate deponenţii s-ar simţi în siguranţă şi, astfel, nu ar trebui să se facă retrageri masive de la bănci. Dar există cel puţin trei motive pentru care o retragere masivă de la o bancă este în continuare logică:
- mulţi oameni nu ştiu probabil despre existenţa asigurării depozitelor sau nu au încredere în promisiunile guvernului;
- anumite părţi din depozite - respectiv sumele care depăşesc limitele, în prezent de 250.000 de dolari în Statele Unite şi 50.000 de lire sterline în Marea Britanie (per persoană per bancă) - rămân neasigurate;
- pot exista instrumente care nu sunt acoperite de garanţie. Acest lucru se aplică, de exemplu, în cazul Programului de asigurare a lichidităţii pentru fondurile mutuale de pe piaţa monetară (MMMF), în ciuda faptului că sunt similare certificatelor de depozite. O retragere masivă la un astfel de fond a început în 15 septembrie 2008, după falimentul băncii Lehman. Multe MMMF-uri investiseră în efecte de comerţ emise de Lehman. O retragere masivă similară s-a produs pe 11 martie în acelaşi an la banca de investiţii Bear Stearns, care îşi finanţase, de asemenea, operaţiunile prin emiterea unor ABCP, care nu erau incluse în garanţia acordată de FDIC. În doar două zile, baza capitalului băncii s-a redus de la 17 la două miliarde de dolari. Banca a fost vândută la sfârşitul săptămânii respective către JPMorgan Chase, pentru a preveni un posibil haos.
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Polirom, în colecţia Economie şi societate. Traducere de Cătălin Drăcşineanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
