Dan Coman (foto) s-a născut la 27 iulie 1975 în localitateaGersa, jud. Bistriţa-Năsăud. A debutat cu volumul "anul cârtiţeigalbene", Editura Timpul, Iaşi, 2003. Au urmat volumele: "ghinga",Editura Vinea, Bucureşti, 2005 şi în anul 2009, "Dicţionarul Mara",Editura Cartier, Chişinău. În 2004 obţine Premiul Naţional depoezie "Mihai Eminescu" pentru Debut, Botoşani şi Premiul de Debutal Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2010, a primit Premiulpentru poezie Radio România Cultural. Poemele sale sunt prezente înantologii din România, Suedia, Franţa, Serbia, Ungaria, Slovenia,Canada.
"Irezistibil", debutul în proză al lui Dan Coman, este romanulvieţii lui D Great Coman, un poet care, în căutarea succesului, îşipierde nu doar identitatea, ci şi chiar cele mai profundesubstraturi ale fiinţei. Locuit şi manipulat de un altul - lipsitde scrupule şi condus de visuri de glorie literară - poetul seautodevorează, punând astfel punct acestei coabitări fatidice. Înfinal, rămâne un ecorşeu de poet sub lupa unui prozatornecruţător.
"Confesiuni funambuleşti, hohote de râs şi scâncete, totul pentru aspune răspicat că poezia e dezmeticire, chiar dacă aceastădezmeticire nu face altceva decât să ne confrunte cu teribilulspectru, pentru că, până la urmă, dezmeticirea vine la braţ cuprăbuşirea. Dan Coman nu ne lasă nicio iluzie, cititorii nu există,poetul moare sufocat cu versurile proprii. Asistăm la prăbuşireaprin poezie în maniera unică a lui Dan Coman; nimic nu pare maifascinant, mai irezistibil." (Marin Mălaicu-Hondrari)
Fotografia autorului: Zinke Iagger
Studio 45 - fragment
Era sâmbătă dimineaţa, se făceau două luni jumate de cândvenisem aici. Ştiu cu siguranţă că era sâmbătă dimineaţa pentru că,trezindu-mă şi pregătind cafeaua, m-am auzit spunând cu voce tare:e sâmbătă dimineaţa. De fapt, aşa răsunau vorbele astea în minteamea, dar ceea ce m-am auzit spunând era ceva în nemţeşte. Amtresărit. Am mai spus o dată acelaşi lucru, în minte suna clar, esâmbătă dimineaţa, dar vorbele mele odată rostite erau într-ogermană cursivă şi răspicată, aşa cum auzeam în fiecare dimineaţăla radioul de aici. M-am speriat puţin, o fi din cauzasurmenajului, de când am venit aici nu prea dorm noaptea, degeabamă tot învârt în pat, degeaba mă tot ridic şi fumez, degeaba mădezvelesc şi mă învelesc şi mă întorc de pe-o parte pe alta, iardimineaţa la nouă sunt în picioare, mereu cu gândul că poate voireuşi să scriu. Am preparat cafeaua şi, în loc să merg să o beau labirou, aşa cum făceam de fiecare dată, m-am întins înapoi în pat.Am mare nevoie de odihnă, trebuie să încerc să mă gândesc cât maipuţin la scris. În lunile astea nici măcar nu m-am plimbat cum secuvine, n-am mâncat decât salamul ăla subţire; în rest, cafea şitutun şi mereu înţepenit deasupra unei hârtii cu pixul în mână, oreîn şir, fără nici cel mai mic cuvânt în cap. Nu reuşisem nimic,poate doar să-mi tulbur minţile, îmi tot repetam stând în pat, cubuzele strâns lipite una de alta.
Nu se poate aşa ceva, e imposibil, am zis cu voce tare şi imediatam sărit în picioare. Nu mi se părea, chiar vorbeam în germană.Vorbele se auziseră cum nu se poate mai bine şi, deşi nu înţelegeamo iotă, mi se părea că am spus ceva mult, mult mai lung. Am deschisuşa dulapului de haine, pe interiorul ei e oglinda, şi m-am privit.Nici o modificare. Mă cheamă Dan Coman şi sunt din România. M-amtras un pas în spate, cu capul zvâcnind de parcă cineva ar fi vrutsă mă lovească peste faţă. Gura mi se deschidea normal, în mintevorbele astea le auzeam clar în româneşte, dar vocea mea rosteatotul într-o germană sigură din care nu înţelegeam nimic. DanComan, am mai zis şi ce-am auzit n-a fost nici Dan, nici Coman, cio propoziţie în germană lungă de aproape zece cuvinte. Am fugit labaie şi mi-am băgat capul sub robinetul de apă rece. Eram furios şiextrem de speriat, nu-mi puteam da seama dacă ce se întâmplă, seîntâmplă cu adevărat sau totul era doar în mintea mea şi mintea meao luase razna… Teodor! Da, da, să mă duc la Teodor, să încerc să-ispun, el mă va ajuta cu siguranţă, doar e prietenul meu cel maibun. M-am şters la repezeală şi, înainte de a deschide uşa, am maispus: ce puii mei, Dane? Îmi tremurau genunchii, îmi tremuraumâinile, îmi vâjâia capul, dar germana o rosteam fărăezitare.
Am bătut la uşă de mai multe ori, nu mi-a deschis nimeni. Săinsist, poate doarme, mi-am spus şi am continuat să bat. Uşa dincapătul holului se deschise, am tresărit dar nu era Teodor, ci odomnişoară lungă şi subţire, tipa stătea dincolo de studioul meu,Viola van Beek, aşa scria pe uşa ei. Am mai bătut o dată, nimic.Când ea a trecut pe lângă mine şi am deschis gura să spun hello,numai ce m-am auzit iar în nemţeşte. Nu ştiu ce i-am spus, dar arâs şi a dat din cap, Ja, Ja, şi vocea mea ieşindu-mi iar dintrebuze şi vorbind fără ca eu să înţeleg o iotă din ce spun. Violaînvârtise cheia, dar s-a oprit în uşă şi m-a ascultat, a râs iardându-şi puţin capul pe spate, mi-a răspuns fără ca eu să înţelegce, dar m-am trezit râzând şi ultimele mele vorbe erau Ja, Ja, doaratât puteam pricepe din toată germana, Ja, Ja. După ce Viola aînchis uşa în urma ei, m-am strecurat repede în camera mea şi,tremurând, mi-am aprins o ţigară. Am umblat încolo şi încoace, amtras cu urechea, poate o să aud paşii lui Teodor, poate el mă vaajuta. Ţigări, am strigat şi propoziţia în nemţeşte a ieşit dintrebuzele mele şi a răsunat lung printre pereţi. Cafea, am zis şi m-amascultat vorbind ceea ce nu înţelegeam. Ţigări şi cafea − încercamacum să văd dacă recunosc vreun cuvânt, o prepoziţie ceva,nimic-nimic, doar că totul era în germană, de asta eram cum nu sepoate mai convins.
Teodor fusese cu bicicleta prin pădure. Bătrâne, am mers chiar şicu 40 km pe oră, mi-a zis deschizându-mi uşa. Condiţia mea fizică eimpecabilă, iar prin pădure sunt locuri minunate pentru pedalat.Râse. M-am oprit în mijlocul camerei, inima îmi bătea cu puteregata să-mi iasă din piept. Înţelegeam tot ce vorbea. Da, Teodorvorbea în româneşte şi eu înţelegeam perfect. O clipă am sperat cătotul a fost doar în mintea mea epuizată, câteva momente derătăcire de la oboseală şi de la tot chinul acela cu scrisul.Frate, i-am zis, cred că am o problemă. Mi s-a făcut pielea degăină auzindu-mă vorbind iar în nemţeşte, dar Teodor nici măcar nuîntoarse capul, îşi pornise laptopul şi stătea aşa aplecat deasupralui, da, bătrâne, sigur că-ţi fac o cafea. Mi-am dres glasul şi,apropiindu-mă, am zis mai tare: Teo, am o mare problemă, nu ştiu cesă mă fac. Era vocea mea dar nu se auzeau decât vorbe nemţeşti.Teodor se întoarse şi râse, ei, lasă, bătrâne, mâine te iau şi petine, azi am fost doar să cercetez terenul. Şi n-o să mai merg aşatare, îţi promit, doar o plimbare scurtă de bătrânei pe bicicletă,zise şi râse din nou. Mă duc să pun de cafea şi să fac un duş, poţisă-ţi pui nişte muzică dacă vrei. Teodor, ce dracu, nu auzi cumvorbesc? Nu ţi se pare nimic ciudat? De ce nu zici nimic? N-am nicio frică, zise el bătându-mă pe umăr, ştiu că nu deschizi fişierelemele, oricum n-ai avea ce să vezi, eu tot ce scriu, scriu de mână −şi după ce puse oala pe aragaz intră la baie. M-am lăsat în fotoliuşi mi-am prins capul în palme. Nu înţelegeam. Am stat aşa până aieşit de la duş, cafeaua e gata într-un minut, mi-a strigat. Ştii,azi când îmi luam bicicleta de-acolo, de lângă Hause 1, m-amîntâlnit cu o tipesă, o americancă, măi. O cheamă Kristina şi esculptoriţă. Am vorbit cu ea despre Brâncuşi şi Giacometti, adicămi-a zis ea ceva, nu ştiu ce, că n-am înţeles prea bine şi eu i-amzis imediat Brâncuşi, great sculptor. Am vrut să-i spun ceva şi deGiacometti, dar săraca n-a înţeles mare lucru. I don't understand,zicea şi zâmbea nevinovat. Giacometti, that's all, i-am băgatimediat şi ea a dat din cap, yes, yes. Vezi, bătrâne, că şi cuengleza asta a noastră tot reuşim să comunicăm? Râse din nou şicând veni cu ceştile m-am ridicat şi i-am strigat: ajută-mă, Teo!Uită-te la mine, ascultă-mă, nu vezi că nu mi-e bine? Ei, dar eutocmai la astea tinerele am şanse, zise Teodor privindu-mă în ochi,Kristina e americancă, deşi numa' americancă nu pare, mai degrabăbulgăroaică sau ceva poloneză. Teodor, tu auzi ce-ţi spun? Germanamea răsuna prin toata camera, dar lui nu i se părea nefiresc căvorbesc în limba aia ciudată, râdea şi-mi răspundea cine ştie ce.Şi-atunci ce fusese cu Viola, doar ea nu ştie nici o boabă deromână? A râs şi a vorbit cu mine în germană, nici ea nu părea a fisurprinsă că, brusc, vorbesc atât de bine limba asta. O, stai, darea nu ştia ce limbi vorbesc eu, de aia nu a fost surprinsă. Ce i-oifi spus de s-a distrat atât de bine? Am băut cafeaua din douăînghiţituri, apoi am ieşit din studioul lui Teodor fără să mai scoto vorbă. L-am mai privit o dată din uşă, stătea aplecat pestelaptop şi fredona melodia pe care tocmai o pusese. Din punctul luide vedere nu era nimic în neregulă, iar eu eram gata să înnebunescde spaimă şi de neputinţă.
În următoarele săptămâni n-am mai ieşit din studio. De câteva ori abătut cineva la uşă, cine putea fi dacă nu Teodor, dar n-amdeschis. Am spus de mai multe ori nume şi propoziţii şi înjurăturiîn româneşte, dar ele erau în româneşte numai în mintea mea. Tot ceauzeam din ce spuneam era în germană − şi nu înţelegeam nimic dingermana asta. Era clar că ce vorbesc nu e acelaşi lucru cu cegândesc, vizita de la Teodor şi întâlnirea de pe hol cu Viola mi-odovedeau cu vârf şi îndesat. Noaptea degeaba mă tot învârteam înpat, nu puteam adormi decât foarte, foarte greu, şi numai în zori.Într-una din nopţile astea, pe la patru, am ieşit de sub plapumă,am aprins lampa de la birou şi am scos hârtiile din sertar. Eraugoale toate, în trei luni n-am reuşit să scriu nici un rând. Îmiadusesem de acasă zece pixuri cu gel negru şi cinci caietestudenţeşti cu foi veline − nu ştiam că o să găsesc atâta hârtieaici, în sertarele biroului. Nici nu conta, mie îmi plăcea să scriupe caietele astea − şi iată că până acum nici nu le-am atins.Fumasem deja trei ţigări când, aplecat deasupra hârtiei, am începutsă scriu: nu sunt nebun, nu sunt nebun, nu sunt nebun. A trebuit sătrag lampa mai aproape ca să fiu sigur că e aşa: pe hârtie seînşirau cuvinte nemţeşti din care nu înţelegeam nimic şi cuvinteleastea umpluseră aproape jumătate din pagină, deşi eu nu scrisesemdecât: nu sunt nebun nu sunt nebun nu sunt nebun.
Cred că am adormit cu capul pe masă, a trecut ceva timp până să mădezmeticesc, prima dată am crezut că bate cineva la uşă, abia apoiam realizat că sună telefonul fix. Mă dureau toate oasele, când amridicat receptorul am auzit-o pe nevastă-mea, bună dimineaţa, azis, ai băut cafea? Bună dimineaţa, am zis şi era gata să scap dinmână telefonul, vocea aia vorbind nemţeşte m-a surprins din nou. A,fain, în sfârşit te-ai hotărât şi tu să o bei cu lapte − voceasoţiei mele era limpede, părea bucuroasă că mă aude, azi mă duc laai mei, a zis, e ziua lui taică-meu, vezi să nu uiţi să-l suni,să-l feliciţi, ştii că s-ar bucura. Încercam să mă liniştesc,respiraţia mi-o luase razna. Hei, mă auzi? Ja, Ja, am zis. Fir-arsă fie, am răbufnit şi cuvintele germane treceau dincolo dereceptor şi nevastă-mea râdea, ei, lasă, tu întotdeauna exagerezi.Nina, am zis, mă auzi? Înţelegi ce spun? Înţelegi? Sigur că vin şieu, să luăm odată vacanţa asta de vară, ştii doar că n-am cum lipside la şcoală. Am mai vorbit despre asta, de ce insişti? Am închisochii şi m-am lăsat pe spătarul scaunului. Mi-am aprins o ţigară,am mai vorbit puţin cu ea. Deşi Dumnezeu ştie ce-i spuneam, pentrucă îmi răspundea mereu altceva, şi mie mi-e dor de tine, ziceavocea din mintea mea dar, lipită de receptor, gura scotea mereuvorbele acelea nemţeşti, mereu mai multe, mereu mai greu deurmărit.
După o săptămână şi ceva am simţit că nu mai pot. Mi-am aruncatgeaca pe umeri şi am ieşit, trebuia să iau aer, să încerc să staupuţin la soare, să fac ceva, orice, numai să nu mă mai simt aşapierdut. Am coborât scările de la Hause 2 sărindu-le, am luat-o pealeea din spatele castelului cu gândul să fac câţiva paşi prinpădure. Tocmai atunci din partea opusă, dinspre Hause 1, am văzut-ovenind pe Zinke şi m-am oprit s-o salut. E o femeie ciudată şiurâţică, dar a fost mereu aşa amabilă cu noi, mi-am spus, măcarsă-i zis hello. Când a ajuns în dreptul meu, încă înainte ca eusă-mi dau seama, am început să turui în germană. Zinke răspundea şinu părea deloc mirată că ştiu aşa de bine nemţeşte. Din păcate nuînţelegeam nimic din ce-i spuneam, nici din ce-mi răspundea. Cândmi-a întins una dintre sacoşele pe care le ţinea în mână n-am ştiutce să fac, am ezitat puţin apoi am luat-o şi, văzând-o că seîndreaptă spre parcare, m-am ţinut după ea. Vorbeam şi vorbeam şiZinke zâmbea şi-mi spunea ceva care părea să mă intereseze din câteîntrebări puneam, în dreptul Mercedesului ei ne-am oprit şi, ca şiea, am aşezat şi eu sacoşa în portbagaj. Voiam să plec, voiam să măplimb singur prin pădure, să încerc să uit, dar am mai stat o vremeîn dreptul maşinii sporovăind, Zinke se înroşise puţin la un momentdat, râdea şi se sprijinise cu fundul de maşină, îşi trecea mâinilepeste fustă şi râdea, vorbele mele nemţeşti păreau foartecurtenitoare.
Cei de la Akademie Schloss Solitude organizau o dată la treiluni o cină festivă, singurul eveniment la care, într-un mod cât sepoate de elegant, erau obligaţi să participe toţi bursierii.Înainte de dineul ăsta care începea la opt seara, în Guibal Saalavea loc o hause meeting în care bursierii se prezentau cu toţii,spuneau când au venit, cât stau şi ce vor să facă aici, nu marelucru, întâlnirea era mai degrabă organizată pentru discursulceremonios al lui Mr. Joly, directorul Akademiei. La şase fără zeceTeodor a bătut la uşă, am coborât amândoi din Hause 2 şi ne-amaprins deodată ţigările, aşa făceam întotdeauna. Pe iarba din faţacastelului erau o mulţime de oameni, stăteau întinşi pe pături, îşiplimbau câinii sau se jucau cu mingea, locul ăsta e un fel deSnagov al lor, a zis Teodor, dar n-am răspuns nimic, îmi venea totmai greu să vorbesc aşa, singur, şi să aud germana mea atât derăspicată din care nu înţelegeam nimic.
Aveam mari emoţii, Teodor îmi arătase o hârtie pe care-şi notase înengleză ce avea să zică, eu nu mă puteam gândi la nimic, habar nuaveam ce o să spun şi dacă ce o să spun va fi în româneşte, înengleză sau în germană.
A fost în germană, m-am ridicat în picioare când mi-a venit rândulşi am început să vorbesc, am vorbit destul de mult, deşi în minteamea era doar My name is Dan Coman, I am from Romania and I amwriter, am vorbit mult mai mult decât atât într-o germană care i-afăcut pe cei din sală să fie tot mai atenţi, cred că spuneam cevafoarte interesant şi într-un mod cât se poate de colocvial, îşiîntorseseră feţele spre mine şi uneori izbucneau în râs, zâmbeam şieu şi continuam, la final m-au aplaudat cu toţii, chiar şi Mr.Joly, pe nimeni altcineva din cei care se prezentaseră până atuncinu mai aplaudaseră.
Fragment din volumul "Irezistibil", în pregătire la EdituraCartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
